Femeia care a învins iadul

Femeia care  a învins iadul

Dorina Cheuchişan

„Adevărul“ vă prezintă povestea cutremurătoare a Dorinei Cheuchişan, care, pe 22 decembrie 1989, a asistat la linşarea propriului soţ de către populaţia maghiară din comuna harghiteană Dealu. Ucigaşii plutonierului-major Liviu Cheuchişan au beneficiat de clemenţa lui Ion Iliescu.

Şase ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie şi de Securitate au fost ucişi în timpul Revoluţiei din 1989 în judeţele Harghita şi Covasna. Aceştia au fost linşaţi de populaţia de etnie maghiară din regiune, care, după fuga lui Ceauşescu din Comitetul Central (22 decembrie, ora 12.09), a luat cu asalt clădirile în care îşi aveau sediul autorităţile represive ale regimului comunist.

La 22 decembrie 1989, în comuna harghiteană Dealu, mulţimea furioasă  a descins în sediul Miliţiei, a incendiat clădirea şi l-a omorât în bătaie pe plutonierul-major Liviu Cheuchişan (33 de ani), şeful de post, în faţa soţiei şi a celor doi copii. Acestea sunt faptele, spuse pe scurt, în numai câteva secunde, însă atunci au fost ore. Orele dintr-o după-amiază caldă de iarnă în care un bărbat a fost lovit continuu şi a murit în chinuri groaznice apărându-şi familia. Orele în care un sat întreg  a asistat ca la un spectacol. Orele în care o femeie a văzut tot ce era de văzut despre viaţă şi moarte.

„Măi, Istvan, măi, Deneş..."

Dorina Cheuchişan, femeia din rândurile de mai sus, trăieşte astăzi undeva în judeţul Bacău.  Ne-a povestit tot ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, iar noi am ascultat fără să punem prea multe întrebări. Pentru că sunt situaţii în care e inutil să te mai numeşti ziarist. E de ajuns să taci şi să-ţi înghiţi nodul din gât.

Povestea începe undeva la sfârşitul anilor '70: „Eu şi soţul meu ne-am cunoscut la Miercurea-Ciuc, am făcut amândoi acolo un fel de post-liceal. Ne-am căsătorit şi pe el l-au repartizat şef de post la Miliţia din comuna Dealu. A trebuit să-mi urmez soarta şi să merg după el, într-o comunitate unde erau numai maghiari. De fapt, noi eram singurii români din comună. Noi am fi vrut să ne ducem mai în nordul Ardealului, pentru că Liviu era din Bistriţa-Năsăud. Am umblat cu cereri, cu rugăminţi, dar şeful de post din Harghita a zis că are prea puţini oameni competenţi ca să-l lase să plece. Soţul meu, la 27 de ani, a fost unul dintre cei mai tineri şefi de post din ţară".

Există înainte de moartea fiecărui om o mulţime de detalii, aparent banale, care se unesc într-un soi de complot bizar ce contribuie la deznodământul final. În dimineaţa de 17 decembrie 1989, Liviu Cheuchişan s-a prezentat la Miliţia municipală pentru a-şi depune pistolul, întrucât primise o permisie de Sărbători şi urma să plece din judeţ. Tocmai când a ajuns la Odorheiul Secuiesc s-a primit telefon pe firul scurt şi s-a decretat starea de urgenţă în urma evenimentelor de la Timişoara. Şi Liviu n-a mai plecat nicăieri, a trebuit să rămână la Dealu, acolo unde l-a prins şi fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie, iar odată cu acest moment s-a declanşat şi furia mulţimii.

Liviu şi Dorina Cheuchişan, împreună cu fiica lor, în 1986

Liviu Cheuchişan locuia împreună cu soţia şi cu cei doi copii într-o clădire din centrul comunei. La parter se afla postul de Miliţie, iar la etaj locuinţa lor. „Era în ziua când fugise Ceauşescu. Am venit de la serviciu pe la ora 4 după-amiaza, lucram ca ospătar, şi atunci au apărut şi vreo patru-cinci inşi din comună şi au cerut steagurile de la Miliţie, să facă mini-demonstraţie de bucurie că pică Ceauşescu. După aia s-au dus şi s-au îmbătat, s-au unit şi cu alţii şi s-au întors în haită. Am auzit ulterior că unul dintre apropiaţii noştri, cu care ne duceam şi la petreceri, s-a ridicat în restaurant pe un scaun şi a zis: «Acum e momentul nostru, hai să facem şi să dregem".

Când s-au întors n-au mai vrut numai steagurile, au spart tot. Şi îi cunoşteam pe toţi cei care au venit, erau din comună. Am încercat să vorbesc cu ei: «Măi, Istvan, măi, Deneş, potoliţi‑vă!». Unul m-a lovit în cap cu o geantă şi atunci soţul meu mi-a zis: «Du-te în casă la copii!». Am îngenunchiat lângă telefon şi am sunat Salvarea, Poliţia de la Odorhei... Telefoane, ţipete, «Săriţi, ne omoară!» - nimic!", îşi aminteşte Dorina Cheuchişan.

O săritură şi niciun cuvânt

Mulţimea scoasă din minţi l-a bătut pe subofiţerul de Miliţie până aproape de inconştienţă, cu toate că acesta a încercat să-i calmeze şi nu a folosit arma din dotare asupra atacatorilor. „L-au bătut acolo, în curte, şi la un moment dat a reuşit să se târască până în casă. Încerca să-mi vorbească, îi sărea sângele din gură şi atât mi-a spus: «Să ai grijă de copii, că pe mine m-au omorât». Atunci au venit peste noi, au spart trei rânduri de uşi şi au ajuns la camera unde ne adăpostiserăm. Cu  ultimele puteri, soţul meu ţinea uşa, iar ei îl împungeau prin ea cu ceva contondent. Şi el atâta zicea: «Vai, mamă! Vai, mamă!»". Şi se ruga de ei: «Măi, oameni buni, nu mă omorâţi, că am nevastă şi copii».

Şi când n-a mai suportat chinurile sau o fi fost lucid şi s-a gândit că, dacă el nu scapă de acolo, nu scăpăm nici noi, s-a urcat pe o masă şi s-a aruncat de la etaj. Asta n-am ştiut niciodată, că nu mi-a spus nimic înainte de a se arunca. N-am ştiut dacă a sărit pentru că nu mai suporta durerile, sau a sărit ca să-l omoare pe el şi să ne salvăm noi. Spun oamenii care au fost acolo că în cădere şi-a rupt un picior dar a avut putere să se mai târască câţiva metri. Şi ei atunci s‑au dus la el şi au început să‑l lovească şi acolo jos. S‑au dus în pivniţă să bea şi iar s-au întors la el şi l-au lovit acolo până n-a mai mişcat", povesteşte soţia subofiţerului Cheuchişan.

"L-au bătut acolo, în curte, şi la un moment dat a reuşit să se târască până în casă. Încerca să-mi vorbească, îi sărea sângele din gură.''
Dorina Cheuchişan soţia subofiţerului de Miliţie ucis la Revoluţie în comuna Dealu

Un ceas cu cuc arăta ora 22.30

După ce l-au omorât pe şeful de post, atacatorii şi-au „făcut curaj" cu pălinca scoasă din pivniţă, au adus butoaie cu benzină şi au incendiat clădirea la etajul căreia se aflau soţia şi cei doi copii ai plutonierului Cheuchişan - o fată de 7 ani şi un băiat de 6 luni. În faţa postului de Miliţie s-a adunat toată populaţia comunei, dar numai un om a avut curajul să intervină.

„Focul începea să ajungă la noi. Luam copiii şi îi duceam la baza geamului ca să capete un pic de oxigen. Omul care ne-a salvat s-a strecurat printre cei care atacau, tot ungur era şi el. Era un om din sat, care aşa mi-a zis: «Cândva ţi-a fost milă de copiii mei». Eu lucram la un restaurant şi cred că odată i-am dat lămâi pentru copii, că atunci nu se găseau decât pe sub mână. Şi omul ăsta a avut curaj şi a urcat la noi să ne ajute. A luat-o pe fată şi eu pe băiat, era pânza de foc de la parter până în tavan, am trecut prin foc. Incendiaseră covoare, mobilă, tot. Puseseră nişte scânduri de fag ca la foc de tabără. Când am ieşit cu copiii din clădire, imaginea asta mi-a rămas: multă lume şi rufele întinse cu care făcuseră un foc imens. Am fugit la o familie de acolo, din sat. Când am intrat în casă mi-a rămas imaginea unui ceas cu cuc şi conurile alea de brad. Ceasul arăta ora  zece şi jumătate".

„Ungurii ne-au nenorocit, dar tot ei ne-au şi salvat"

Delirul care i-a cuprins pe o parte a localnicilor de etnie maghiară din comuna Dealu, în ziua de 22 decembrie 1989, este cu atât mai greu de înţeles, cu cât aceştia nu-şi manifestaseră niciodată aversiunea faţă de subofiţerul Cheuchişan şi familia sa. „Noi nu am avut absolut nicio problemă cât am locuit acolo. Copiii mei sunt botezaţi de maghiari, aveam prieteni maghiari. Dar atunci a fost valul ăla, s-au crezut ei cei mai mari şi cei mai tari. Nu-i credeam în stare de aşa ceva pe acei oameni, îi cunoşteam pe toţi.

Înainte de '89, Ceauşescu începuse să strângă şaiba. Schimbase directorii ungari cu români, a tot dat afară de-ai lor, şi, când a sosit vremea, au căutat răzbunare. Altfel nu pot să-mi explic cum au putut să facă aşa ceva. Soţul meu n-a avut probleme cu localnicii, n-a comis abuzuri, era un om blând. Liviu a fost un poliţist care trebuia să se facă popă. El prima dată a dat la Teologie şi, dacă a picat, s-a dus la Poliţie", spune Dorina Cheuchişan.

Interpretările evenimentelor din Harghita şi Covasna au fost, în general, radicale şi subiective, mergând către logica simplistă „maghiarii au omorât un român". La fel ca un personaj din legendele antice, Dorina Cheuchişan a luat asupra ei şi suferinţa, şi judecata dreaptă a cazului de la Dealu. „Eu nu pot să‑i acuz pe toţi maghiarii. Pe noi, ungurii ne-au nenorocit, dar tot ei ne-au şi salvat. Datorită ungurilor suntem în viaţă. Un ungur ne-a scos din foc, apoi ne-au adăpostit nişte prieteni, tot unguri, până la patru dimineaţa.

Cel care ne-a adăposit - s-a aflat că el ne-a luat la el acasă - a venit şi s-a pus în genunchi: «Femeie, unde să te duc, că am şi eu trei copii? ». A trebuit să plecăm şi de acolo, am fugit peste garduri cu copiii în braţe, la altă  familie, la cinci kilometri de Dealu, spre Odorhei. Acolo am stat vreo două zile şi două nopţi, după care am fugit în Moldova. Am ajuns la Comăneşti în seara de 24. Când făcea toată lumea pom de Crăciun, eu am ştiut că mi-am salvat copiii. Apoi m-am întors şi mi-am scos soţul de la morgă. Mi s-a spus de la Spitalul Odorhei că nu avea niciun milimetru de piele intactă. A fost bătut cu picioare, cu bâte, cu răngi, cu tot ce au avut la îndemână".

Învinsă de Ion Iliescu

Tot Dorina Cheuchişan a trebuit să lupte şi pentru ca ucigaşii soţului ei să ajungă la închisoare. A străbătut kilometri pe holurile tribunalelor, a fost atacată cu ghivece de soţiile inculpaţilor şi a refuzat să se constituie parte civilă pentru a cere daune materiale, considerând că memoria soţului său nu poate fi măsurată în bani. Patru persoane au fost condamnate pentru crima de la Dealu. Nagy Istvan, Ambrus Pavel, Vass-Kiss Elod şi Nagy Imre au primit condamnări cuprinse între 8 şi 13 ani de închisoare. Dorinei Cheuchişan i s-a părut prea puţin şi a continuat să lupte. A făcut recurs la Curtea Supremă, n-a avut bani de avocat, dar a pledat singură şi nu s-a făcut de râs. „Când am ieşit din sală, au venit doi avocaţi şi mi-au zis: «Doamnă, noi am făcut studii şi nu ne‑am imaginat că o femeie simplă poate să pledeze aşa de bine». Şi după acest recurs le-au mărit pedeapsa. De la 8 la 15 şi de la 13 la 18 ani".

Victoria n-a durat mult. Femeia s-a trezit învinsă într-o zi ca oricare alta din anul 1994 de însuşi preşedintele României, Ion Iliescu. „M‑a strigat vecina de la etajul 1 pe geam să dau repede pe «Emisiunea în limba maghiară». Şi de acolo am aflat că Iliescu i-a graţiat pe criminalii soţului meu. N-au făcut mai mult de doi-trei ani de puşcărie. Aşa m-am scârbit atunci, că n-am vrut să mai ştiu nimic. Doar aşa, mi-a ajuns la ureche că unul dintre cei patru s-a spânzurat în faţa casei chiar în ziua când a ieşit din închisoare, altul ar fi murit în Ungaria şi de ceilalţi doi nu se mai ştie nimic. Oamenii de acolo vorbesc că lacrimile noastre i-au ajuns şi i-au pustiit. Imediat după 1989, în Dealu au avut cifre-record la decese", spune Dorina Cheuchişan.

Doamna care a luptat cu destinul şi nebunia

Dorina Cheuchişan, alături de cei doi copii  Foto: arhiva personală

Era în anul 1989, spre sfârşitul lui decembrie. Ceauşescu nu mai era, iar românii, naivi şi euforici, priveau înainte cu speranţă. Dorina Cheuchişan nu era atunci nici naivă, nici euforică şi nici prea multe speranţe nu-i mai rămăseseră. Şi totuşi a mers înainte. „Am luptat pe viaţă şi pe moarte ca să supravieţuiesc. Am fost o epavă, un om dărâmat. Mie atunci mi-au ars casa, mi-au omorât soţul şi am rămas singură cu doi copii. Am intrat în goana vieţii.

Copiii au crescut, au trebuit şcoliţi, a trebuit să ne facem din nou o căsuţă, o măsuţă, să-mi caut serviciu. Acum ne descurcăm omeneşte, dar am fost muritori de foame. Când m‑am mutat aici (n.r. - în judeţul Bacău), în ianuarie 1990, aveam doar un ibric şi am adus de la părinţii mei, de la ţară, cu căruţa, un pat şi două scaune. Am fost în situaţia de nu aveam ce mânca. Mă împrumutam mereu de la o vecină, şi când luam pensia lor de urmaş, ne reabilitam. Făceam listă împreună cu copiii, ce e prioritate, ce nu. Şi băiatul vorbea şi sâsâit - îmi zicea: «Văleu, tu, mămiţă, iar am rămas fără niciun ban!».

Aşa am trăit". „Mamă, nici munţii Carpaţi..."

Nimeni nu ştie de unde a avut această femeie atâta forţă pentru a duce cu fruntea sus un destin care i-ar fi îngenuncheat pe mulţi fără să-i mai ridice vreodată. Dorina Cheuchişan a avut putere chiar şi atunci când n-a mai putut: „Am fost tânără, am pus copiii pe primul plan şi am luptat pentru ei. N-am avut timp să-mi plâng de milă, am mers înainte. La un moment dat am clacat, dar am avut puterea să recunosc şi m-am dus la timp la un medic la Târgu‑Mureş. Mi‑a spus că e refularea evenimentelor de acum 20 de ani. Mi-a dat nişte pastile, fără ele nu pot să dorm. Bine că m-am dus la timp. A fost cât pe ce... Şi copiii au rămas cu nişte traume cumplite, mai ales fata care avea 7 ani şi înţelegea. Nici n-am fost din vreo familie de intelectuali ca să ştim, să ne fi dus la psiholog atunci când trebuia".

Fata de 7 ani are acum 28, a terminat o facultate şi trăieşte în Statele Unite. Băiatul are şi el 22, tocmai şi-a luat licenţa. Vrând-nevrând, timpul a mers înainte pentru familia Cheuchişan, dar a şi stat în loc în fiecare decembrie. „Toate morţile sunt dureroase, dar cele din preajma Crăciunului te marchează toată viaţa. Noi niciodată n-am putut să ne bucurăm. Pentru că pe 22 a fost încă un an, şi încă un an, şi a venit apoi Crăciunul. Şi nu-ţi mai trebuie nimic. Ne-am pus la masă, am scos de toate şi ne-a înecat plânsul. Băiatul m-a întrebat de multe ori: «Mamă, noi toată viaţa o să fim aşa?»".În finalul discuţiei noastre, Dorina Cheuchişan s-a aşezat în genunchi în mijlocul camerei, plângând, cum a plâns de mai multe ori pe parcursul interviului.

A deschis un caiet studenţesc în care colecţionează citate celebre de pe internet şi a citit. Am ascultat şi am încercat să înţelegem, deşi am fost siguri că înţelegem prea puţin: „«Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să poată să o poarte, iar suferinţa universului prea crudă pentru o singură inimă». Ăsta zic eu că mă caracterizează. Şi fierul, la un moment dat, corodează, piatra se macină de ploaie şi vânt. La urma urmei, tot muritori suntem. Fata mea mi-a zis odată: «Mamă, nici Munţii Carpaţi n-au îndurat atâta suferinţă cât ai îndurat tu»".

"Fata mea mi-a zis odată: «Mamă, nici Munţii Carpaţi n-au îndurat atâta suferinţă cât ai îndurat tu».''
Dorina Cheuchişan soţia subofiţerului de Miliţie ucis la Revoluţie în comuna Dealu

citeste totul despre: