Fără ură şi fără răzbunare

Cu cât se încinge mai tare tărâţa în vitejii noştri politicieni, cu atât mi se face dor de o iluminare celestă a celor mai scandalagii dintre ei.

Mizez pe apropierea Crăciunului, dar mai ales pe o sclipire de înţelepciune, care până acum le-a cam lipsit.

Ce visez, de fapt? O ţară în care oamenii să nu se mai urască. Nici politicienii de dreapta cu cei de stânga ori cei democrat-liberali cu cei naţional-liberali. Nici orăşenii cu ţăranii, pe motiv că fiecare şi-a ales propriul preşedinte. Nici românii din ţară cu românii de afară. Nici România anti-Băsescu cu România pro-Băsescu. E absurd să avem cinci milioane de români care-i urăsc pe alţi cinci milioane de români şi viceversa!

Am crezut că ruptura ţine doar de campania electorală: unii îl vor cu ardoare pe Băsescu, ceilalţi îl vor cu ardoare pe adversarul lui Băsescu. Dar de trei zile văd aceeaşi falie între cele două Românii, doar miza s-a schimbat: cinci milioane de români sunt convinşi că Băsescu a câştigat cinstit, alţi cinci milioane de români ar jura pe ce au mai sfânt că a fost o imensă fraudă electorală.

În acest ritm, vom ajunge să ne sfâşiem indiferent de motiv, indiferent de miză, indiferent de logica sau absurdul pe care-l susţinem. Şi riscăm să ajungem o ţară nevrozată, conectată la un scandal perpetuu şi incapabilă să se oprească o secundă şi să zică: stop!

Gata, ajunge cu balamucul! Ca să putem respira, trebuie să convieţuim fără ură şi fără răzbunare. Fanatismul este o nenorocire care ne va îmbolnăvi pe toţi. Ce Dumnezeu, chiar nu ne putem susţine ideile, gândurile, principiile fără să ne ridicăm fustele? Nu ne putem contrazice fără a ajunge la istericale?

România are nevoie de o reconciliere generală. Reconciliere politică, socială, civică. Reconciliere între rivalii din Parlament, dar şi între vecinii de pe scara de bloc. Reconciliere pe toate palierele societăţii.
E catastrofal ca o jumătate de ţară să se războiască etern cu cealaltă jumătate de ţară!

Dacă Băsescu va fi confirmat preşedinte al României, el trebuie recunoscut ca atare, nu întâmpinat cu declaraţii de genul: „Pentru mine, el nu e preşedinte". Dacă ar fi câştigat Geoană, el trebuia recunoscut!

Primii care trebuie să-şi dea mâna sunt Băsescu şi Geoană. Apoi, toată lumea, de sus în jos. Un ideal al Revoluţiei din 1989 şi al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, din 1990, a fost acesta: fără ură şi fără răzbunare!

De aceea mă întorc la acele clipe magice şi zic: fraţilor, fără ură şi fără răzbunare!