Fais-moi un câlin

Scriu la masa din verandă. În ultima vreme, mă apucă inspiraţia doar seara, când fiecare membru al familiei se aşteaptă, nu ştiu de ce, la atenţie suplimentară. Aveam impresia că era un tertip extraordinar să mă refugiez acolo.

Nu e nici frig, nici cald în sezonul ăsta, nici nu e locul preferat al vreunuia dintre ei. Mi-am pus mai devreme şi un pahar cu vin şi nucile sunt curăţate pe o farfurie mică. Tot ce-mi doresc e să duc la bun sfârşit un articol. 

Pe când răsuceam o frază pe toate părţile, să văd cum sună mai bine, apare junioara în cadrul uşii. Încerc să o ignor şi-mi văd de ale mele în continuare pretinzând, chiar dacă scârţâia textul pe alocuri, că sunt megaocupată. Dar ea-şi cunoaşte foarte bine propriile interese. „Ce faci?”, o aud în background, încercând mintal s-o izgonesc din cale. „Scriu”, vine răspunsul meu sec. „Aham”. Uită-te la ea, îmi spun, are chef de vorbă chiar acum. Revin la scris şi uit că este acolo. Dar ea se foieşte. „Ce scrii?” OK. E curioasă. N-am spus eu de atâtea ori că e normal să-şi exprime curiozitatea? „Un articol pentru o revistă”. „Aham”, îngână ea din nou. Şi dă să iasă. Doamne ajută, îmi spun în cel mai egoist mod cu putinţă. Se răzgândeşte în ultima clipă. „Auzi”, se prăvăleşte ea pe scaunul de lângă mine. Las fraza suspendată şi ridic în sfârşit ochii. N-am cum să-i rezist. Suntem programaţi să nu rezistăm descendenţilor direcţi. „Zi, ce te frământă”, o îndemn eu resemnată. „Nimic, vreau doar să mă strângi în braţe”. Fac ochii mari şi mă blochez în loc de răspuns. O secundă, două şi mă recompun. O strâng cât pot de tare. O strâng ca şi cum se sfârşeşte lumea şi ne luăm rămas bun. O strâng ca şi cum numai în acest mod o mai pot proteja de orice intempestivă catastrofă.

Acel „fais-moi un câlin” este deţinătorul celor mai profunde sensuri. Adolescenţii au tendinţa să se îndepărteze. Adolescenţii intră by default în conflict cu părinţii. Este atitudinea cea mai potrivită şi nimeni nu o pune la îndoială. Aşa că, atunci când survine o deviere, ne grăbim să tragem concluzii pripite. La fel şi eu. „S-a întâmplat ceva?”, am articulat după ce-am strâns-o în braţe numărând secundele. Trecuseră cele douăzeci regulamentare care să califice acea strângere într-o îmbrăţişare. Am crezut că mă frâng. Se activează în noi, părinţii, o reacţie, gândurile o iau razna şi facem cele mai prăpăstioase presupuneri. În secundele alea, am crezut că mor şi mă nasc iar. Dar tot nu i-aş fi dat drumul. Când m-am desprins, m-am dat un pas înapoi şi i-am cercetat ochii ăia albaştri. Au umbrele lor şi, deloc surprinzător, ştiu dacă şi când ar ascunde ceva. „Nu, am simţit nevoia de contact uman”, m-a liniştit ea senin.

Mi-a reamintit un lucru esenţial care de multe ori îmi scapă. Nu numai ei au nevoie de confort emoţional. Nu numai copiii vor un câlin, cum se spune pe aici. Avem nevoie cu toţii. Suntem doar carcase goale dacă uităm să ne reconfortăm cu un zâmbet, o încurajare, un semn, o îmbrăţişare. Suntem fiinţe sociale şi, indiferent de statut sau vârstă, o mângâiere poate modela oameni.