Şi nu pun acum în discuţie cine are, de fapt, o problemă atunci când eu scriu că „Nivelul de frustrare al căutătorilor de joburi de 50+ e sensibil mai mare decât al celor pe la 30, şi nu e de mirare că angajatorii îi preferă pe cei din urmă“, iar ei cred că am scris, de fapt, că „Orice om de 50+, oricine şi de oriunde ar fi el, de la Mangalia la Negreşti Oaş şi de la Deta la Gura Humorului, e mai frustrat decât orice tânăr din România, punct!“, şi că, prin urmare, „absolut orice angajator, fără nicio excepţie, îi preferă pe tineri la angajare“.

Dar să închidem paranteza... Aşadar, generalizările, stereotipurile, prejudecăţile sunt prezente de dimineaţa până noaptea târziu în activitatea unui recrutor şi în funcţie cum reuşeşti să le înţelegi, să le stăpâneşti şi să le foloseşti într-un fel sau altul, câştigi sau pierzi mulţi bani. Prin urmare, preocuparea mea pentru studiul mecanismelor generalizării, formării stereotipurilor şi prejudecăţilor e permanentă şi pierd puţine ocazii de a-i descoase pe cei la care le descopăr asupra felului în care s-au cuibărit în inima lor.

Adversarii purişti ai generalizărilor vor fi îngroziţi să afle cât de repede se fac aceste generalizări şi cât de repede acestea ajung stereotipuri şi prejudecăţi, adică greu de clintit.

În primul rând, generalizările se fac mult mai repede şi mult mai des în urma unor experienţe negative decât în cazul celor pozitive. După trei experienţe negative succesive, cu acelaşi subiect generic şi de aceeaşi natură, majoritatea oamenilor trag o concluzie generalizatoare şi deja se aşteaptă ca şi următorii subiecţi din categoria respectivă să reacţioneze cam la fel. Iar după cinci astfel de experienţe, aproape toţi oamenii, cu puţine excepţii, fac o generalizare definitivă ce devine stereotip. Şi asta chiar în condiţiile în care sunt martori şi ai câtorva experienţe (şi uneori chiar în număr comparabil) din care s-ar putea deduce la fel de bine şi contrariul concluziei. Şi, ca să fiu mai precis, generalizarea se face încă de la prima experienţă, în majoritatea cazurilor, însă devine conştientă abia la a treia. iar la a cincea devine conştientă permanentizarea ei.

Am văzut destui oameni care au tras o concluzie definitivă doar din două exemple identice sau asemănătoare. Cei din Republica Moldova sunt nu ştiu cum şi se aşteaptă să facă nu ştiu ce, bătrânii, grecii, artiştii, arabii, motocicliştii, căţeii de apartament… Apoi, şi cu contribuţia subtilă a profeţiei autoîmplinite, aşa a rămas şi după zece ani.

Aşadar, e absolut iluzoriu şi inutil să ceri cuiva „să nu mai generalizeze“. Ca să nu mai spun că e şi contraproductiv. Fiindcă lipsa totală a generalizării ar fi cu adevărat un coşmar. Orice generalizare pripită, nefundamentată, subiectivă şi emoţională, tot mai bună este decât amânarea la nesfârşit a unei concluzii, în aşteptarea adevărului ultim, absolut, definitiv...