Dumitru Graur a păzit terorişti: „Erau libieni“

Dumitru Graur a păzit terorişti: „Erau libieni“

Dumitru Graur

Comentatorul nu abandonează ideea că a văzut în Televiziune oameni de-ai lui Gaddafi.

Dumitru Graur m-a întâmpinat sceptic, într-un amurg de vară târzie. A acceptat uşor dialogul, dar a vrut, precaut, să aşeze el primul semn de întrebare, convins fiind că „Adevărul" vrea să îl „desfiinţeze" fiindcă are certificat de revoluţionar. Trebuie spus că Dumitru Graur, „Dadi" cum îl alintă microbiştii, vorbeşte ca şi cum ar comenta. La câteva fraze emite câte un „Fabulos!", ca după un mare gol, nu îşi permite tăceri îndelungate, ţine ritmul fiecărei istorii, chiar dacă, foarte omeneşte, mai şi greşeşte. Nu are, aşa cum s-ar putea crede, o rigiditate pedantă. Nu are, spuneam, deloc încredere.

Dumitru Graur a păzit terorişti cu mătura la Revoluţie, e convins şi astăzi că erau libieni. Spune că a fost rănit şi ne arată, în acest sens, dovezi medicale, dar nu vrea să facă din asta un caz; preferă să vorbească despre sport, nu despre TAB-uri şi despre colonelul Oană de la Televiziune. Există, chiar, şi un moment care nu poate fi reprodus exact într-o gazetă - este momentul când Dumitru Graur îşi aminteşte că atunci, în decembrie '89, a sunat acasă şi le-a spus copiilor săi: „Vă sărută tata pe amândoi". Urmează, aici, nişte lacrimi care nu se văd, dar se simt, căci între timp, în urma unei tragedii rutiere, Dumitru Graur mai are un singur copil.

Când simte că îşi pierde vocea, comentatorul spune doar un „Iartă-mă", simplu, şi, nu ştii cum, reuşeşte să îşi revină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, parcă pentru a se apăra, foloseşte obsesiv substantivul comun „bătrâne", deşi reporterul e încă tânăr. E un truc: ia distanţă prin această apropiere. Dar poate cel mai important lucru cu care rămâi după foarte curioasa întâlnire cu Dumitru Graur este imaginea necenzurată a lui Teodor Brateş - de zeu al TVR şi înainte de Revoluţie, şi în timpul ei.

"Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.''

"Erau... terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură.''
Dumitru Graur comentator

„La Televiziune a fost o  intoxicare fabuloasă!"

Dumitru Graur: Bătrâne, cu ce ocazie seara pe la mine? Te-a trimis Cartianu să scrii de certificatul meu (n.r. Dumitru Graur are certificat de luptător remarcat - LRMG 00392)

Reporter: Nu m-a trimis nimeni. Am venit singur fiindcă am găsit articolul pe care l-aţi scris în cartea lui Mihai Tatulici  - „Revoluţia Română în direct". Scriem despre cum a fost trăită Revoluţia în Televiziune, şi era normal să vorbim şi cu dumneavoastră.  

Nu te cred. Nu uita că sunt bătrân în meserie. Ştiu eu de ce te-ai deranjat până la mine...

Vă înşelaţi.

Bine, bătrâne.

Pe 21 decembrie eraţi la serviciu, la Televiziune?

Nu eram. Am văzut, la mine acasă, la televizor, cu un prieten, Corneliu Stroe, preşedintele de atunci al echipei de fotbal Universitatea Craiova, şi am zis: „Opa, s-a terminat, clar! Facem pariu pe un cartuş de ţigări Kent că aşa e?". Şi acum zice prietenul ăsta al meu, când mă duc la Craiova:. „Al dracu', Graur, îmi luă cartuşu' de Kent!". Dar nu mai ştiu dacă mi l-a dat. Chiar! Cred că nu mi l-a dat. A doua zi, pe la 11, a început mişcarea. Când s-a început cu „trădătorul Milea", mi-am dat seama că e vorba de minute, că s-a terminat. Eram la Televiziune. Apare Ilie Ciurescu şi îl întreabă pe ofiţerul de Armată care răspunde acolo (n.r. - Diţiu): „Ce ordine ai?" (n.r. - Ilie Ciurescu ne-a confirmat episodul şi a notat  că răspunul lui Diţiu a fost că nu se va trage). Ciurescu era un personaj foarte apropiat familiei Ceauşescu. El era în graţiile „Tovarăşei". Au încercat să-l bage şi pe el în faţă, dar nu a prins. Brateş era de o mie de ori mai vinovat, dar nu ştia lumea, habar n-avea.

Ce a fost la Televiziune în zilele Revoluţiei: o manipulare?

Părerea mea e că la Televiziune a fost o intoxicare fabuloasă! Nu ştiu detalii! Habar n-am! M-am dus acolo, în studiouri, am văzut că nu am ce să fac şi au început să vină casete VHS. Domnule, cine le montează? Hai să le montăm noi! - am zis. Tehnicienii de la Televiziune sunt împărţiţi în două: o categorie mică a mers cu revoluţionarii şi o categorie mai mare din ăştia... care s-au cam dat la fund, au cam tuns-o, s-au uşchit, nu-i găseai. Şi casetele alea... unele erau trase de amatori, altele nu ştiu de cine naiba erau trase, nu mi-am pus întrebarea. Am făcut un comando de montori într-un spaţiu foarte mic, de aceea i s-a zis „La Garsonieră".  Eram eu, era Melinescu şi era chiar Ciurescu, care, încet-încet, a văzut că nu îl bagă nimeni în seamă şi a zis să se facă util, alături de noi. Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.  Nu ştiu de unde a venit, cine a adus-o, habar nu am! Şi a mai fost o intoxicare - am primit o casetă de la Timişoara în care erau filmate cadavre. Cei care vorbeau acolo ziceau: „ Săracii oameni, uite, au fost torturaţi în laboratoarele securiste de la Timişoara!" Am păpat-o! Cine putea şti, bătrâne? Erau zeci de oameni care veneau, care transportau - unii mâncare, alţii bilete. În celebrul Studio 4 era inclusiv Patriarhul, pe care Dinescu l-a ţinut câteva ore pe scaun să nu intre. „Să nu intre, nemernicul ăsta!" - şi mulţi, mulţi din ăştia. 

Dumitru Graur (în medalion), la 22 decembrie 1989, în studioul 4 al TVR  Foto: arhivă personala



După ce criterii se făceau ierarhiile acolo?

Dinescu, Caramitru erau şefii, puteau să vorbească, făceau ce voiau. Am un prieten, pe unul Holban, care a fost un personaj important al Revoluţiei. A fost în toate momentele arzătoare şi la un moment dat el devenise şeful. Holban putea să ajungă adevăratul conducător! Probabil că asta l-a salvat... cine ştie? Ăia aveau nevoie şi întrebau: „Nea Holbane, ce facem acuma?" Îl ascultau. Domnule, e incredibil că nu s-a făcut un film adevărat despre momentele astea, care au fost fastuoase în istoria unei ţări!

Ce credeaţi, să zicem, pe 20 decembrie 1989?

Că o să cadă Ceauşescu, dă-l dracu', că nu o să trăiască o sută de ani! Dar comunismul - nu o să cadă niciodată! Când am auzit prima dată „Jos comunismul!", nu mi-a venit să cred. A fost şi idiotul care a strigat „Moarte securiştilor!" - Dumitru Mazilu. Cum, mă? Cum să strigi aşa ceva? Cum? Era o situaţie fără ieşire. Ce să faci cu 100.000 de securişti? Puteai să-i omori? Nu puteai! Oamenii ăia au condus toată ţara, dovadă că ei au preluat puterea, că au cei mai mulţi bani. Ce să le faci? Cum ai fi văzut schimbarea asta care nu s-a mai petrecut niciodată în istoria lumii? Blandiana şi Caramitru erau veniţi şi ei pe acolo ca papagalii, nişte visători! I-au curăţat ăştia imediat. Dar cum să ceri să îi omori pe securişti?! Cum?

Revenind la Televiziune...

Eu nu am avut curaj, nu m-am bătut cu nimeni. Ceea ce eu însă cred că am făcut - noi aveam un entuziasm teribil, să ştii... Am înfruntat pericolul ăsta de a muri în orice clipă! Pericolul ne pândea! La un moment dat, noaptea, cred, 22 spre 23, mă gândeam: poate să intre cineva şi să ne omoare. Multe gloanţe s-au tras în Televiziune! Ne terminau într-o jumătate de oră pe toţi, bătrâne! Nu mai rămânea niciunul! Dacă trimiteau o unitate USLA, ne măcelăreau pe toţi! Ce vorbeşti?! M-am gândit, dar era prea târziu să mai dai înapoi. Au fost momente colosale. Stăteam noaptea la lifturi. Turnul Televiziunii e înconjurat cu birouri cu geamuri, dar în mijloc e un spaţiu care e ferit, şi acolo ne adunasem toţi şi stăteam claie peste grămadă. Ne feream, s-au incendiat nişte case de jur împrejur. Prinsesem şi nişte terorişti.

Chiar erau terorişti?

M-am uitat la ei - da, erau... terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Erau libieni - eu aşa cred. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură. Le ziceam: „Dacă mişti, îţi dau cu asta în cap!" Ăia cu mătura... au dispărut a doua zi. I-a luat colonelul Oană pe toţi şi i-a dus, asta se ştie. Probabil că Gaddafi din Libia a zis că dacă mi-i împuşcaţi, vă împuşc şi eu vreo 300 de români în Libia, la mine! De-aia nici nu se putea spune nimic. Dar oamenii aceia au existat! Asta este teoria mea! Dacă lucrurile ar fi decurs altfel, dacă oamenii care aveau puterea ar fi decis să fie de partea lui Ceauşescu, eram oale şi ulcele, bătrâne! Păi, când a tras colonelul Oană salva de tun, am simţit că genunchii s-au tăiat şi am căzut la pământ imediat. Am ieşit în curte, era soare, frumos, şi deasupra - cu ochii mei, ţi-o spun, Andrei - am văzut, la o înălţime cam de o mie de metri, un elicopter şi unii cu o puşcă-mitralieră trăgeau în noi. Cum mă vezi şi cum te văd! Stupefiant! Cine era ăla? De ce trăgea în Televiziune? Incredibil! Erau atâtea evenimente că nu se poate spune, pe care să le ţii minte mai abitir?

De unde au apărut Grădinescu şi Băleanu

Dadi Graur schimbă des cursul discuţiei, e imposibil să o menţii între nişte graniţe cronologice. Comentatorul o tot  trage înspre activitatea postrevoluţionară, înspre ceea ce numeşte „prima redacţie de sport din România". Cu ocazia amintirilor de la Revoluţie, aflăm, iată, din senin, şi cum au ajuns comentatori Emil Grădinescu şi Cosmin Băleanu. Dumitru Graur vede în comentariul sportiv liber un câştig important al Revoluţiei, şi poate că nu greşeşte.

După Revoluţie?

După '90, eu m-am angajat cam tare şi am făcut prima redacţie de sport din România. Înainte, „Sportul" era o mică anexă a departamentului de ştiri. Redactor-şef - Lavric. Redactor-şef adjunct - Brateş. La „Sport", Revoluţia ne-a găsit doar pe mine şi pe Pumnea, eram ultimii mohicani de acolo. Mai uşor intrai la NASA, probabil. Noi am avut o şansă. Au mai fost Ţopescu şi Satmari, care a plecat şi el odată cu Ţopescu. Eu am lucrat înainte zece ani la „Flacăra", cu Adrian Păunescu. După Revoluţie am început tot cu Ţopescu, care m-a lăsat cu ochii în soare. Probabil el s-a îndepărtat din motive politice, a vrut să se îndepărteze de curentul FSN. Atunci nu îl înţelegeam, acum înţeleg. Şi am reuşit să fac prima redacţie din oameni care nu aveau nicio legătură. Ionel Stoica se ocupa de Tineretul Comunist. Alţii, alde Hobana, erau cărători de benzi. Erau nişte benzi uriaşe, groase, şi aşa a ajuns redactor la mine. Am reuşit să fac o redacţie care până la urmă a început să funcţioneze. Totul cu ochii pe noi! Când am făcut prima Olimpiadă, în '92, la Barcelona... Ţopescu făcuse un program de trei ore pe zi! „Domnu' Ţopescu, ai înnebunit? E prima Olimpiadă. Să facem de dimineaţă până seară! Oamenii vor să vadă!". „Fă tu!", îmi zice. Şi am făcut... 14 ore pe zi!

Aţi greşit?

Am greşit. Eram sufocaţi, am început să mai şi greşim. Oboseala... Pe Grădinescu, săracul, îl pusesem la box şi ăla transmitea câte cinci ore. Se mai greşea.

Şi pe Grădinescu de unde l-aţi luat?

Va trebui să îmi scriu memoriile! A fost fabulos, bătrâne! Soţia lui era importantă la Televiziune. Fată tânără - din păcate, a murit de cancer.  Se mişcase, ajunsese directoare adjunctă pe la serviciul Financiar, l-a adus şi ea pe bărbată-su, care avea nişte calităţi, nu mai era foarte tânăr, avea, eu ştiu, aproape de 30 de ani, şi era pasionat de sport. L-a adus la serviciul publicitate, că acolo se mai intra. Ieşea unul pe post şi spunea: „S-a pierdut un căţel în zona Romană". Eh, asta făcea Grădinescu. Zicea: „Fabrica de modă nu-ştiu-care vinde nu-ştiu-ce". A crescut, uşor-uşor. L-am cunoscut, l-am băgat în treabă. Şi în 1992, la Campionatul European ţinut în Suedia, i-am luat pe Stoica, pe Ţopescu şi pe Grădinescu. Emil nu credea: „Până nu ajung acolo, nu cred". Acum recunoaşte, îmi e recunoscător. Povestea cu Băleanu, iar... e fabulos! Am dat un concurs. Era o luptă îngrozitoare. S-au prezentat la concurs 250 de oameni, 200 chiar au intrat să dea, şi din ăia 200 de oameni l-am ales pe Cosmin Băleanu. S-a descurcat bine, săracul, pe urmă am aflat că urma o şcoală de tehnicieni dentari. Dă şi vorbeşte cu maică-sa, că el era mic, vai de el!... Această redacţie a existat şi a funcţionat foarte bine. Revoluţia ne-a adus şi această libertate. 

Mâine în „Adevărul"
- Uluitoarele observaţii ale lui Graur despre Brateş
- Cum a ajuns Dadi rănit în Revoluţie şi cum a luat certificat

citeste totul despre: