„Deşteaptă-te, române!“ Să fie sau să nu fie Imn naţional?

„Deşteaptă-te, române!“  Să fie sau să nu fie Imn naţional?

„Deşteaptă-te, române!“ e cântat cu patos la ocazii festive

„Adevărul“ scrie istoria Imnului nostru naţional şi ridică unele întrebări despre viitorul său. Pornind de la un editorial publicat de Andrei Pleşu despre psihologia Imnului naţional în revista „Dilema veche", ziarul „Adevărul" duce mai departe dezbaterea despre oportunitatea lui „Deşteaptă-te, române!" ca Imn naţional.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe scurt, istoria a curs aşa: la începutul toamnei s-a jucat un meci cu Franţa în preliminariile Campionatului European 2012 pe noua „Arenă Naţională". Cântăreţul Marcel Pavel a interpretat, în deschidere, un imn de uz personal în care a fost cenzurat versul care făcea referire la Împăratul Traian, pentru „a nu se interpreta politic" ca un omagiu adus preşedintelui Traian Băsescu! Odată focul aprins, „chestiunea imnului" a luat amploare. „Să se cânte în şcoli, înaintea orelor de curs!" s-a dispus. În acest climat, Andrei Pleşu a scris editorialul lucid şi decisiv din „Dilema veche", clamând că „Deşteaptă-te, române!" e anacronic şi predispune la depresie mizând „plângăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală". „Adevărul" extinde, deci, cadrul şi pune următoarea întrebare: „Ce e de făcut cu imnul?"

Puterea Imnului naţional de a mai mobiliza oameni şi atitudini este tot mai des pusă la îndoială. Mai că românul s-a deşteptat, iar imnul pare o alarmă falsă. În plus, „Deşteptă-te, române!" a fost, în ultimii ani, cântat şi la chitară - un instrument neobişnuit pentru muzica unui imn din afara statului american Texas -, le-a zis până şi Loredana, a fost şi transformat într-o manea, la Pro TV, chiar de Ziua Naţională a României.

Pleşu n-ar refuza „Trei culori"

Pentru mulţi, Imnul naţional mai trimite greu la momentul răsunător în care a fost creat şi la temelia pe care s-a consolidat. Andrei Pleşu se numără printre cei care consideră că anacronismul cântecului îl face nefuncţional în societatea actuală. Am văzut şi noi ce s-a scris pe forumuri şi am mers cu dorinţa cititorilor la filosof: „Propune dumneata altul, dacă acesta nu îţi e pe plac!".

Ne-a răspuns aşa: „Păi asta e ca şi când ai spune «nu îmi mai place pâinea pe care o găsesc pe piaţă». Dar nu e treaba mea să fac altă reţetă. Spun «nu-mi place Rembrandt». «Păi atunci cine-ţi place?» «Până una-alta, nu-mi place Rembrandt!». Nu m-am gândit la o altă propunere, dar bănuiesc că se poate face un concurs, bănuiesc că se poate găsi şi în trecut ceva. «Trei culori», în varianta pre-Ceauşescu, cred că se poate accepta".

Cum să ne deşteptăm

Pe de altă parte, „Imnul naţional trebuie văzut în dimensiunea sa simbolică, pentru că rolul său este acela de a determina sau stimula ataşamentul nostru, ca şi cetăţeni, faţă de anumite valori. Nu trebuie văzut neapărat prin prisma conţinutului său propriu-zis. Într-adevăr, versurile, chiar şi muzica, sunt scrise într-o epocă trecută, însă ori de câte ori auzim Imnul naţional ar trebui să ne gândim la felul în care noi, ca şi cetăţeni, ne raportăm la valorile societăţii sau cum ar trebui să o facem.

Dimensiunea Imnului naţional nu este una istorică sau politică, este una civică!", apreciază istoricul Alin Ciupală, conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie la aceeaşi Universitate, este de părere că orientarea prooccidentală a României şi dispariţia pericolelor la graniţă ar trebui să determine şi reevaluarea Imnului naţional.

„Ca istoric, are o valoare mare acest imn pentru mine, pentru că e un cântec înălţător, care te îndeamnă la luptă. Acum, dacă ar trebui să fim realişti, versurile lui sunt mult prea dificile şi nu prea mai sunt actuale. Da, ar trebui schimbat, dar, e drept, câteva versuri ar trebui să rămână în continuare. Primul vers, «Deşteaptă-te, române!», e ceva... Mie ăsta-mi place mult! O spun deschis! Că nu ne deşteptăm de 150 de ani, de când s-a creat cântecul, asta e altceva. Bine, «deşteaptă-te, române», dar nu cum a zis Andrei Mureşanu, adică să te trezeşti şi să le dai în cap la unguri. Să ne vină şi nouă mintea la cap, asta vreau! Asta vreau!", spune Marius Diaconescu, iremediabil atras de tonul august al poruncii primului vers.

"Imnul naţional trebuie văzut în dimensiunea sa simbolică, pentru că rolul său este acela de a determina sau stimula ataşamentul nostru, ca şi cetăţeni, faţă de anumite valori.''
Alin Ciupală istoric, profesor universitar

Deşteaptă-te, române!

Deşteaptă-te, române,
din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră
    barbarii de tirani!
Acum ori niciodată
    croieşte-ţi altă soartă,
La care să se-nchine
    şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm
    dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge
     un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi
păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte,
    un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte
    şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte
     voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă
    şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri,
    din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre,
    Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune,
    ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate,
    cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate
    ori moarte!" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră
    a pizmei răutate
Şi oarba neunire
    la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet
    de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna,
    să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită
    de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi
    mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi
    în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol
    s-ar face vânzători!

De fulgere să piară,
    de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage
    din gloriosul loc,
Când patria sau mama,
    cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem
    prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul
    barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale
    şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta
    în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul
    că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul
    cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi
    ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii,
    în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba,
    dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri,
     acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget,
    uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă
    că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă,
    viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte!
    căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate
    şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă,
    cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în
     vechiul nost' pământ!

* Strofele bolduite sunt cele cântate în mod oficial

Scurt istoric al imnurilor noastre naţionale

De-a lungul timpului, orânduirile politice au dictat valorile evocate în Imnul naţional al României, puse pe muzică liniştitoare sau cadenţată, pasională sau sforăitoare.



1„Marş triumfal". În 1862 a fost organizat un concurs public, în vederea alegerii noului imn naţional. Câştigător a fost ales atunci celebrul „Marş triumfal..." al căpitanui Eduard Hübsch, părintele muzicii militare româneşti. Imnul noului stat constituit prin unirea Valahiei cu Moldova, de la 1859, acesta a fost. Şi aşa au cântat românii acest „Marş triumfal în onoarea Prinţului Domnitor", în perioada 1862 - 1884.
2 „Trăiască Regele" (1884 - 1947), pe versuri de Vasile Alecsandri, autorul muzicii rămânând necunoscut.
3„Zdrobite cătuşe" (1948 - 1953) pe versuri de Aurel Baranga.
4„Te slăvim, Românie!" (1953 - 1977) pe versuri de Eugen Frunză şi Dan Deşliu.
5 „Trei culori" (1977 - 1990) pe versuri de Ciprian Porumbescu, chiar şi alterate ideologic.
6„Deşteptă-te române". (1990 - prezent), pe versuri de Andrei Mureşanu (1816 - 1863).

Cântecele patriotice n-au lipsit de pe buzele românilor, indiferent de perioadă şi frământări istorice. „Eu sunt din Ardeal, deci îmi place şi «Deşteaptă-te, române!» dintr-un anumit punct de vedere. Dar şi «Treceţi batalioane române Carpaţii!» îmi place. Aducându-mi aminte însă de copilărie, nu pot să nu uit «Trei culori». Acum doi ani însă, am fost la Köln, în Germania. Acolo, pe stradă, cineva cânta «Ciocârlia». Am rămas uluit, «Ciocârlia», domnule! Să auzi un cântec aşa frumos, în mijlocul Germaniei, e de vis!

Nimeni nu ştia că e «Ciocârlia» noastră, dar nu mai conta. Muzica, intonaţia erau înălţătoare. E clar, avem şi noi arii muzicale de certă valoare. Dar e treaba muzicologilor să lucreze dacă vrem, într-adevăr, să schimbăm imnul. Noi, istoricii, ne dăm cu părerea.», explică, modest, Marius Diaconescu.  „Faptul că, pentru România, Imnul naţional s-a tot schimbat nu ar trebui să ne îndepărteze de la valoarea simbolică a imnului, pentru că asta mi se pare, de fapt, esenţialul. Dacă ne raportăm la imn dintr-o perspectivă istorică sau politică, golim imnul de orice înţeles, de orice semnificaţie. Dincolo de toate, semnificaţia sa principală este una civică", spune Alin Ciupală.

Comentariu: Psihologia Imnului naţional

Citiţi editorialul lui Andrei Pleşu

Andrei Pleşu

„Deşteaptă-te române!" şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cântat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atât mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional" a acestui respectabil cântec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cântă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sunt de părere că textul Imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.

Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, când ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe", de stăvilare „putrede", dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă". Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpână" şi despre un „jug al trecutului" care a fost „zdrobit". Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele", imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pământesc". 

Prin contrast, „Deşteaptă-te române!" descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte"), asuprit constant, până la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei dintre cele patru strofe cântate în mod oficial, cuvântul „moarte" e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale", „intrigă", „viclene uneltiri", „a pizmei răutate", „un jug din seculi" pe care îl purtăm „ca vitele" şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate", „acum ori niciodată".

Mai aflăm, că nişte „cruzi" vor să ne fure până şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămânem „sclavi" pe pământul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă". Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată" şi „să dăm dovezi la lume" că ne tragem din romani. Textul merge până acolo încât ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stâne", metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali" ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor...

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cânte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea", al unui destin care seamănă cu iadul pe pământ? Căci, deşi are aerul unui cântec de goarnă care sună adunarea, Imnul nostru pare, mai curând, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.

Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări. „Marseileza" nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire" se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn": cântec de laudă.

Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate" a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug...") şi admite - lucru puţin obişnuit - că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amândouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional...)

În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mândrie despre frumuseţile pământului natal. Una peste alta, Imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plângăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curând în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale"? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surâs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină? ;

Acest articol a fost publicat în „Dilema veche" din săptămâna 22-28 septembrie 2011

Un simbol: „Hora Unirii"

„Hora Unirii la Craiova”, tablou pictat de Theodor Aman în 1857

De netăgăduit, un simbol în versuri, deşi nu a fost imnul României, este şi „Hora Unirii", scrisă în 1855 de poetul băcăuan Vasile Alecsandri. „Hora" s-a consacrat în timpul Unirii Mici de la 24 ianuarie 1859, pe muzica lui Alexandru Flechtenmacher. Dansul în cerc, simbolizând unitatea spirituală şi egalitatea între români, este în continuare un ritual comun pe aceste meleaguri, indiferent dacă este vorba de o nuntă sau de o sărbătoare naţională.

Imnurile, cântece de război şi de slavă din secole vechi

În epoca multiculturalismului, imnurile statelor europene pot părea anacronice şi unele chiar caraghioase, fiecare dintre naţiuni având pretenţia de întâietate. Trecând în revistă câteva dintre imnurile statelor europene, nu este greu de constatat că sunt, în general, cântece de luptă sau de slavă din secolul al XIX-lea, secolul „de aur" al naţiunilor. În epoca multiculturalismului, imnurile statelor europene par anacronice şi unele chiar caraghioase, fiecare naţiune având pretenţia de întâietate.

O analiză care să ne ajute să le înţelegem în rama lor justă a făcut cândva profesorul Lucian Boia. Cel mai titrat specialist din România al istoriei imaginarului a publicat în anul 2005, la Editura Humanitas, o carte, „Două secole de mitologie naţională", în care explică, pe larg şi pe înţelesul oricui vrea să înţeleagă, fraza cu care îşi deschide volumul: „Naţiunea este unul dintre marile mituri ale epocii moderne". Profesorul Lucian Boia analizează, element cu element, reţeta mitologică după care s-au constituit naţiunile moderne, care astăzi profanilor li se par vechi de când lumea, deşi au doar câteva sute de ani.

Imnul nemţilor, „suspect"

Evident, nu lipseşte şi o analiză consistentă a imnurilor ca simboluri naţionale. În capitolul „Avatarurile modelului german", profesorul Lucian Boia pune în oglindă imnul Germaniei şi pe cel al Franţei, pentru a ajuta cititorul să înţeleagă ce înseamnă „valorizarea unei imagini (Franţa generoasă)" şi „pierderea de imagine (Germania agresivă)", ambele petrecute în secolul XX. Concret, imnul nemţilor („Deutschland über alles"), deşi incomparabil mai „cuminte" decât al francezilor, trece drept „subversiv" şi „suspect".

Cum s-a ajuns aici?

Arată profesorul Boia: „Imnul german, prea bine cunoscutul «Deutschland über alles» (la origine o poezie a lui August Heinrich Hoffmann von Fallersleben, «Das Lied der Deutschen», «Cântecul germanilor», adaptată în 1841 unei melodii mai vechi), a cunoscut o denaturare cu totul remarcabilă de sens".

Aproape s-a generalizat ideea că „Deutschland über alles" ar însemna pur şi simplu, spus direct şi cinic, „Germania deasupra tuturor". Când, de fapt „sensul de netădăguit este «Germania mai presus de orice» sau «mai întâi de toate». Nu un îndemn la expansiune, ci exprimarea sentimentului absolut banal care defineşte orice ideologie naţională, acela al supremaţiei naţiunii asupra oricăror valori". Mai mult, asupra imnului Germaniei a funcţionat o semnificativă cenzură! „Naţionalismul german a devenit suspect (poate că totuşi cuvintele ascund ceva, au dublu sens...) aşa că strofa, prima strofă a compoziţiei ca şi a doua de altfel, a fost eliminată".

Francezii nu vor să renunţe la „Marseilleza”  Foto: reuters



Ce altceva mai spune textul incriminat? „El trasează limitele spaţiului german, în termeni care nu cuprind nicio exagerare flagrantă, raportaţi la datele secolului al XIX-lea (inclusiv austriecii fiind trataţi ca germani, cu totul natural; ei nu au ieşit de bunăvoie din Germania, ci au fost daţi afară de Prusia, când aceasta a înfăptuit unitatea germană sub patronajul ei.)".

Concluzia: „Această poezioară, de un naţionalism idilic, fără zăngănit de arme (departe ca ton de înverşunarea din Doina lui Eminescu) a ajuns să fie considerată un soi de monstruozitate!". În schimb, scrie Boia, „imnul Franţei, «La Marseillaise», este perceput ca un cânt al libertăţii, democraţiei şi demnităţii umane. Pe alocuri el sună aşa: Auziţi, câmpii, cum ugesc aceşti sălbatici soldaţi? Ei vin până în braţele noastre, să ne ucidă fiii şi soţiile! Să mărşăluim, să mărşăluim, pentru ca un sânge necurat să ne adape brazdele!.

Este evident un cântec de război". Urmează cea mai importantă cheie de lectură: integrarea în context. „Este, evident, la origine, un cântec de război. Nimeni nu-i va reproşa lui Rouget de Lisle că în primăvara anului 1792, când Franţa era invadată, a înţeles să-şi electrizeze compatrioţii cu asemenea cuvinte. Problema este însă că ceea ce s-a numit mai întâi «Cântecul de război al Armatei de la Rin» a devenit imnul Franţei, imnul unei mari naţiuni moderne, al unei naţiuni far. În ultimii ani au circulat vorbe că s-ar pregăti o remaniere a textului. Şi asta ar fi stupid. Cum să cenzurezi «La Marseillaise»?!".

Dincolo de imnurile naţionale, are şi Uniunea Europeană imnul ei, o odă, pe muzica lui Beethoven, mai exact „Oda bucuriei". Redăm alăturat câteva inmnuri naţionale din Europa. Pentru traducerea lor s-a consultat volumul semnat de Victor Nicolăiasa, Anca Nicolescu şi Anca Oprea „Imnurile Terrei. Uniunea Europeană", publicat la Editura „Ştefan", în Bucureşti, în 2008.

Marseilleza

Imnul Franţei (Text şi muzică: Claude-Joseph Rouget de Lisle)

Haideţi, copii ai patriei
Ziua gloriei a venit!
Contra noastră, de la tiranie
Steagul însângerat este ridicat!
Steagul însângerat este ridicat!
Ascultaţi în câmpii
Mugind aceşti soldaţi feroce?
Ei vin (...)
Pentru a sugruma fiii şi soţiile noastre.

La arme, cetăţeni!
Formaţi batalioane!
Să mărşăluim, să mărşăluim!
Ca un sânge impur
Să nu adape pământurile noastre

Ce vrea această hoardă de sclavi,
De trădatori, de regi, de intriganţi?
Pentru cine sunt piedicile josnice,
Aceste fiare pregătite de mult timp?
Aceste fiare pregătite de mult timp?
Francezi! Pentru noi, ah! Ce ultragiu!
Ce transformări trebuie să implice
(...)
Ce?! Cohorte străine
Făceau legea în căminele noastre!
Ce?! Aceste falange mercenare
Doborau pe mândrii noştri învingători!
Doborau pe mândrii noştri invingatori!
Doamne! Mâinile de ne vor fi legate,
Frunţile vor fi plângând sub jug!
Răi despoţi vor fi devenit
Stăpânii destinelor noastre!
Tremuraţi, tirani, şi voi, perfizi,
(...)
Tremuraţi! Proiectele voastre patricide
Vor primi în sfârşit preţul lor.
Vor primi în sfârşit preţul lor.
Totul - un soldat contra voastră!
Dacă vor cădea tineri eroi
Pământul nostru îi va naşte din nou
Împotriva voastră gata să se bată.Germania, mai presus de orice

Imnul naţional al Germaniei
(Text: August Heinrich Hoffmann von Fallersleben; muzica: Franz Joseph Haydn)
(...)
Unitate, dreptate şi libertate -
Pentru patria noastră germană!
Acest scop să-l năzuim
Frăţeşte, cu inimă şi dăruire!
Unitate şi dreptate şi libertate
Sunt zălogul fericirii depline.
Înfloreşte în strălucirea acesteia,
Înfloreşte Patria Germană.
Înfloreşte în strălucirea acesteia,
Înfloreşte Patria Germană.

Cum a venit pe lume „Deşteaptă-te, române!"

Anul revoluţionar 1848 a născut, poate, cele mai multe şi mai frumoase creaţii patriotice. Au circulat, în timpul paşoptiştilor, „Mugur mugurel", „Marşul lui Iancu", „Saltă, române!", „Hora Ardealului" „Marşul românesc de la 1948" sau „Moartea vitează".  Circula chiar şi Marseilleza într-o variantă adaptată nevoilor noastre, româneşti.

Germanii cântă mândri „Deutschland über alles”  Foto: reuters

Cel mai eroic strigăt de revoltă a fost, fără îndoială, „Deşteaptă-te, române!", ale cărui versuri au fost scrise de poetul Andrei Mureşanu, „preot al deşteptării noastre, semnelor vremii profet", cum îl caracteriza însuşi Mihai Eminescu. Chiar şi criticul Titu Maiorescu spunea că „Andrei Mureşianu a scris multe versuri, dar a făcut o singură poezie, «Deşteaptă-te, române!»". Pe baza mărturiilor soţiei lui Andrei Mureşanu, prozatorul George Moroianu (1870-1945) povestea, în cadrul unei conferinţe susţinute la Cluj în anul 1927, cum a fost creată măreaţa poezie.

A stat toată noaptea la maşina de scris

„Mi-a povestit în mai multe rânduri Suzana Mureşianu că prin a doua jumătate a lunii mai, 1848, erau adunaţi la Braşov mai mulţi fruntaşi români din Principate, între care Bălcescu, unul sau amândoi fraţii Brătieni, Magheru, Cezar Bolliac, Alecsandri, Gh. Sion, Bolintineanu, fraţii Goleşti şi alţii, care se înapoiaseră de la Adunarea Naţională de la Blaj. (...) De la această reuniune s-a întors bărbatul ei, târziu, după miezul nopţii, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu după ce se făcuse ziuă, mai sculându-se din când în când de la masă şi plimbându-se prin odaie".

Istoricul şi publicistul transilvănean George Bariţiu descrie şi el momentul cu adevărat revoluţionar în care a fost creată poezia lui Mureşanu. „Cu totulu altu focu sacru a încălzitu în 1848 pe acelea spirite şi pe altele rămase neunite. Inspiraţiunile lor au pătrunsu în credinţa viitorului, în masele poporului, au consolidat inimile bătutu în suferinţe. «Deşteaptă-te române din somnulu celu de moarte», compusu de Andrei Mureşianu în iuniu 1848."

Ucenescu, ucenicul

Dacă autorul celebrelor versuri a fost elogiat de mai marii vremii, paternitatea melodiei este încă disputată. La nivel oficial, aceasta îi este atribuită lui Anton Pann, care ar fi cântat-o prima dată la 29 iunie 1848, în locul actualului parc Zăvoi din Românicu Vâcea. Astfel s-a ajuns ca, la 29 iunie, în fiecare an, să fie sărbătorită ziua Imnului naţional.

Click pentru a mări

Ultimul Imn naţional al României a fost adoptat în 1990, după Revoluţie



Există cercetători care susţin însă că melodia este identificată de însuşi poetul, de Andrei Mureşanu. Aceştia se bazează pe mărturia lui George Moroianu, potrivit căreia „Andrei Mureşianu şi-a luat băieţii de români de la gimnaziul catolic din localitate [...] şi s-a dus cu ei pe Tâmpa, cântând «Deşteaptă-te, române!» după o melodie veche, tărăgănată, care i s-a potrivit. E bine, deci, să ştim că melodia tot poetul i-a dat-o!".

Mărturia lui George Ucenescu, ucenicul lui Anton Pann, ne arată însă că, de fapt, melodia a fost mai întâi, şi nu versurile. „Poetul căuta o melodia după care să compune un sonet care să se cânte între amicii ce era să se adune în grădina parohului pentru petrecere de seară, cu mâncări şi băuturi. Am cântat multe cântece de probă, iar sosind următorul cânt, «Din sânul maicii mele» şi cântându-l, a rămas poetul pe lângă această melodie, obligându-mă ca, pe Duminica viitoarea, să cânt, după melodia aleasă, poezia ce o va compune până atunci. [...] L-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine!".

E urât, dar e al nostru!

Poezia a fost publicată prima dată, cu titlul „Un răsunet", la 21 iunie 1848, în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Chiar şi în vremea în care transmitea cele mai multe vibraţii, a avut imnul şi criticii săi. Istoricul Gheorghe Adamescu (1869-1942) povestea, mai puţn entuziasmat, că „melodia e cam plângătoare, seamănă mai mult a cântec de jale, decât a cântec de luptă, dar ne-am deprins aşa de mult cu el, încât îl iubim, ca şi un părinte care, măcar că vede că fiul său e urât, îl iubeşte fiindcă e al lui."

" Da, ar trebui schimbat imnul, dar, e drept, câteva versuri ar trebui să rămână.  "
Marius Diaconescu, istoric


" De câte ori auzim imnul ar trebui să ne gândim la felul în care ne raportăm la societate. "
Alin Ciupală,  istoric

Imnuri din Europa

Marea Britanie

Dumnezeu să aibă în pază Regina!

Dumnezeu să aibă în pază milostiva noastră Regină,
Viaţă lungă să aibă nobila Regină
Dumnezeu să aibă în pază Regina!
Trimite-o victorioasă,
Fericită şi glorioasă
Mult timp asupra noastră să domnească;
Dumnezeu să aibă în pază Regina!

O, Doamne, Dumnezeul nostru, iveşte-te
De-i risipeşte duşmanii
Şi fă-i pe toţi să piară!
Distruge-le politicile intrigante,
Zădărniceşte-le planurile ticăloase;
Către Tine ne îndreptăm speranţele,
Oh, izbăveşte-ne pe toţi!

Cele mai alese binecuvântări
Te rugăm, revarsă-le asupra ei;
Multă vreme să domnească;
Fie ca ea să ne apere legile
Şi să ne ofere permanent temeiul
De a cânta cu inima şi glasul 
Dumnezeu să aibă în pază Regina!

OLANDA



Prinţul William

(...)
Urmaşi de sânge olandezi,
Cu credinţa pământului meu
Voi rămâne până la moarte.
Sunt Prinţul de Orania
Neînfricat şi mereu liber,
Pentru Regele Spaniei
Am totdeauna respect.

Esti scutul şi reazemul meu,
O, Dumnezeule, Stăpânul meu,
Tu eşti o cale ce o doresc
Să mă pot bizui iară,
Că nu o să fiu părăsit.
Aşa că pot rămâne brav,
Şi credinciosul Tău slujitor pentru totdeauna,
Şi să nimiceşti tirania
Care îmi străpunge inima.

UNGARIA

Doamne, binecuvântează

naţiunea maghiară!
O, Doamne, binecuvântează naţiunea maghiară
Cu bunădispoziţie şi bună-stare,
Întinde-Ţi către ea braţul protector
În disputele cu duşmanul;
Mult încercată de o soartă potrivnică,
Revarsă asupra ei o vreme de pace -
Naţiunea aceasta şi-a ispăşit destul
Trecutul şi viitorul. (...)

Letonia

Dumnezeu să binecuvânteze Letonia!

Doamne, binecuvântează Letonia,
Natala, scumpa ţară plină de verdeaţă,
În Letonia au descălecat eroii Baltici
Fereşte-o de atingerea răului!

Cu frumoasele noastre fiice alături,
Cu fiii noştri cântând alăturându-ni-se,
Fie ca soarta să zâmbească şi aici
Fermecătoarei Letonia!

Bulgaria

Scumpa patrie
(...)
Dragă Patrie
Tu eşti paradisul pe pământ,
Frumuseţea ta, farmecul tau,
Ah, sunt fără de sfârşit.


citeste totul despre: