Despre minciună iarăşi

„Niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare”

Numărul din 27 iulie/2 august al hebdomadarului francez Marianne este dedicat minciunii, analizată din mai multe perspective şi tratată cînd cu cinism, cînd cu ironie, cînd cu umor. Fireşte că cele mai multe articole sunt dedicate minciunii în politică, unde funcţionează ca un veritabil carburant, fără însă a trece cu vederea şi părţile ei bune.

Sau, ca să citez din contra-editorialul cu care Guy Stibon încheie ediţia, adevărul se adresează oamenilor inteligenţi, dar imbecililor trebuie să le spui minciuni - panseu atribuit mai mult sau mai puţin fals lui Charles de Gaulle. De altfel, în ampla anchetă intitulată „Extinderea domeniului minciunii”, De Gaulle este dat ca exemplu ilustru de mincinos „pozitiv”, cînd, în 1940, aproape singur la Londra, pretindea că reprezintă Franţa unită contra invadatorilor...

Gazetarii de la Marianne constată însă că, în ultimul timp, minciunile pioase şi minciunile licite care, să zicem, lucrează de partea binelui, sunt complet depăşite de minciuna utilizată ca „armă de distrugere în masă”, pentru excitarea mulţimilor şi manipulare politicianistă. Sunt trecute în revistă marile minciuni ale istoriei, de la Platon - care credea că minciuna trebuie izgonită din cetate şi rezervată doar liderilor... - pînă la Stalin, Hitler, Nixon sau, mai încoace, Tony Blair. Ultima mare minciună a secolului XX a fost ocazionată, potrivit jurnaliştilor de la Marianne, de războiul din Kosovo. Primul ministru britanic de atunci, Tony Blair, l-a însărcinat pe consilierul său de comunicare să constituie un grup de lucru a cărui misiune era de a inventa în fiecare zi o nouă oroare comisă de sârbi, pentru a justifica opiniei publice intervenţia NATO. La fel cum o serie de minciuni extravagante a justificat intervenţia trupelor americane în Irak sau a trupelor franceze în Libia. În 2003, Colin Powel, secretarul de stat american, prezenta în faţa Consiliului de Securitate un flacon despre care pretindea că ar conţine antrax provenit din Irak, pentru ca ulterior să recunoască că nu a fost decît o păcăleală...

Ca să fiu sincer, parcă m-am simţit un pic jignit că despre marea noastră minciună din decembrie ‘89, cu împuşcături, televiziune, revoluţionari, terorişti, gărzi patriotice la gurile de metrou etc. - şi ceva morţi -, Marianne nu spune nimic. În schimb oferă un spaţiu generos unui studiu intitulat „Charles Darwin contra minciunii creaţioniste”. Aşa aflăm că, înainte de a se decide să publice ”Originea speciilor”, marele savant a trebuit să-şi înfrunte maeştrii, propriile convingeri religioase şi cele mai intime prejudecăţi. I-au trebuit douăzeci de ani de meditaţie asiduă pentru a-şi asuma în cele din urmă decizia propriei trădări de sine.

Alături de marile minciuni care ne-au marcat istoria, stau minciunile mai mici, pe care mass-media se străduieşte să ni le servească zilnic. Am selectat cîteva dintre cele remarcate de Marianne:

- Minciunile farmaceutice. Sunt şi cele mai facile. Testele clinice cu rezultate defavorabile sunt ascunse publicului, iar medicamentul prea puţin eficace se transformă în succes mondial.  

- Minciunile în viaţa privată. Se pleacă de la presupoziţia că a minţi înseamnă a-l respecta pe celălalt, a evita să-i produci suferinţă sau neplăcere. Te iubesc, deci te mint. Te iubesc mult, deci te înşel. Te iubesc enorm, deci te părăsesc.

- Minciunile din farfurie. O practică veche de cînd lumea. Lapte chinezesc cu melamină, lasagna cu carne de cal - aici avem şi noi, ca români, un cuvînt de spus - valsul etichetelor contrafăcute, brînza  Camembert care nu e Camembert, produsele bio care nu sunt bio, pateuri „făcute în casă”, dar aduse de la supermarket şi decongelate, vinul „botezat”, legume colorate cu pudră de cupru, bomboane pudrate cu ipsos, ulei amestecat cu parafină şi alte asemenea otrăvuri.

- Minciunile experţilor. Sinceritatea înseamnă lipsă de profesionalism. Reformele (mai cu seamă cele economice şi cu impact negativ asupra populaţiei) se pregătesc discret, în mici comitete de experţi, şi se aplică pe neaşteptate, fără prea multe dezbateri şi comentarii - şmecherie pe care tehnocraţii au botezat-o delicat „metoda supozitorului”. A fost şi este aplicată cu succes în construcţia europeană.

- Falsuri celebre. Protocoalele înţelepţilor Sionului, deşi e un fals, constituie baza antisemitismului modern. Falsul de dată mai recentă, tradus şi la noi, Printre lupi, o „autobiografie” unei franceze, Misha Defonseca, povestind epopeea unei fetiţe de 8 ani, plecată din Belgia avînd ca ghid numai o busolă şi parcurgînd 3000 de kilometri pe jos, în căutarea părinţilor ei deportaţi în Germania, pentru a fi în cele din urmă adoptată şi apărată de o haită de lupi... Ecranizarea cărţii a avut, de asemenea, un succes notabil. Deşi autoarea cărţii a recunoscut într-un tîrziu impostura, editorul s-a mulţumit să o treacă din categoria „mărturii” la categoria „ficţiune”, iar în promoţia cărţii se spune în continuare că este o poveste adevărată. O altă minciună care a făcut valuri este încercarea autoarei lui Harry Potter de a publica sub pseudonim. J.K. Rowling şi-a intitulat cartea Chemarea cucului (The Cuckoo's Calling) şi a semnat-o Robert Galbright. Rezultatul: 1500 exemplare vîndute anul trecut în toată Anglia. Abia după ce, anul acesta, subterfugiul a fost descoperit, vînzările au crescut brusc şi cartea s-a retipărit în 300.000 de exemplare.

Una peste alta, discuţiile despre minciună au hazul lor, aproape la fel de mare ca minciunile înseşi. Iar pentru a încheia într-o notă cumva optimistă, voi reproduce aici un citat din Georges Clemanceau, folosit şi de jurnaliştii de la Marianne: „

Niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare.”

Si non e vero, e ben trovato.