De ce poartă unele femei musulmane vălul islamic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În spaţiul occidental, mişcările de eliberare şi emancipare a femeilor au fost asociate uneori cu strategia „dress less“, un fel de „dezvăluie-ţi trupul cât mai mult”;

vestimentaţia lejeră era o formă de sfidare a rigorilor sociale anterioare care se foloseau de sentimente de jenă, culpă, ruşine pentru a obstrucţiona manifestarea liberă a femeilor în spaţiul public, pentru a le face într-un mod nociv şi inhibant mereu conştiente de specificitatea lor trupească aparte şi „vinovată”. A-ţi lua în posesie propriul trup a însemnat şi a decide singură cât anume doreşti să expui public din acesta; a expune mult, ca reacţie, în anumite contexte, a fost o formă de afirmare a propriei libertăţi şi autonomii. Nu amintesc aici însă de curentele feministe care au criticat un tip de expunere intens sexualizată, devenită modă, considerându-l un alt mod de controlare şi reificare, transformare în obiecte sexuale, a femeilor. Mă interesează doar percepţia spontană, destul de comună, care ne determină, pe unii dintre noi, nu rareori, să privim femeile musulmane ‒ succesiv, alternativ sau simultan ‒ cu dispreţ, revoltă, consternare, superioritate, compasiune sau uimire sinceră: de ce ar purta o femeie, într-o ţară liberă, un batic pe cap, de ce ar renunţa să-şi expună cât mai mult din ceea ce o înfrumuseţează, de ce ar renunţa la confortul unor haine sumare şi al contopirii în mulţime? Unii dintre noi sunt convinşi, aşa cum am remarcat din comentariile la un articol precedent, că musulmana, cel mai probabil, este forţată să procedeze astfel; ea nu poate fi decât o femeie primitivă, oprimată, needucată, fanatică, frustrată, esenţialmente diferită, deci indezirabilă şi potenţial periculoasă. Nici măcar nu este o femeie înzestrată cu o individualitate aparte, este doar un simbol deranjant de umblător al islamului, acea religie tenebroasă, infiltrată acum insidios în inima Europei, vizibilă tocmai prin prezenţa acestor femei, religie care a modelat minţile criminalilor şi teroriştilor.

Modestia 

image

De ce se îmbracă, totuşi, atât de conservator aceste femei musulmane ‒ să nu uităm că e o problemă de vizibilitate, există multe alte femei musulmane a căror identitate nu e deconspirată în spaţiul public pentru că nu au o vestimentaţie diferită de a majorităţii; de ce îşi acoperă părul, braţele, picioarele, uneori chiar şi faţa? Nu există un răspuns unic sau omogen la această întrebare, însă originea diferitelor explicaţii poate fi corelată finalmente cu menţionarea unei valori în textul coranic: modestia.

Modestia este o valoare apreciată principial în Coran, dar vag şi insuficient detaliată în textul sacru al musulmanilor, de aici şi variatele modalităţi de delimitare şi identificare ale unui hijab „corect”.  Majoritatea savanţilor musulmani au considerat că femeile trebuie să îşi acopere tot corpul, cu excepţia feţei, a mâinilor şi labelor picioarelor. O minoritate a decretat că femeile ar trebui să îşi acopere chiar şi faţa (prin niqab sau burka) şi mâinile, lăsând cel mult la vedere ochii, iar altă minoritate, mai puţin cunoscută de către musulmanii din ziua de azi, a susţinut că modestia este un concept a cărui înţelegere variază cultural şi care poate cunoaşte definiţii diferite în funcţie de normele variate ale societăţilor în ceea ce priveşte definirea modestiei într-o anumită epocă, într-un anumit spaţiu. În acest ultim caz, chiar şi o femeie cu părul, braţele şi pulpele picioarelor descoperite se consideră că respectă normele hijab-ului (termen folosit aici în sens larg, de „modestie”).

Aşadar, o parte a musulmanelor consideră hijab-ul, în varianta sa cea mai populară, a fi o cerinţă religioasă, o manifestare a credinţei şi a supunerii faţă de divinitate. Fără a fi forţate de cineva, ele aleg acest tip de vestimentaţie şi îi ataşează o serie de semnificaţii spirituale. A purta hijab, în cazul lor, reprezintă o asumare conştientă, voluntară a religiozităţii, o expresie aparte a angrenării într-o disciplină spirituală. Aşa cum se roagă şi postesc, unele musulmane poartă hijab-ul înscriindu-l în seria actelor de devoţiune religioasă care te ajută să menţii o viziune spirituală asupra lumii; hijab-ul funcţionează ca un fel de reamintire a faptului că ele se află pe o cale spirituală, un fel de simbol al detaşării de preocupările mundane. Pentru acele femei care pot alege în mod liber să poarte sau să nu poarte hijab-ul, motivaţia centrală constă în recunoaşterea unei porunci pe care ele o consideră a fi de origine divină şi, implicit, într-o supunere faţă de divinitate, nu faţă de autoritatea masculină. Nu discut aici câtă „divinitate” este prezentă în interpretările islamice juridice clasice (chiar şi exegetice) legate de modestie şi cât este reflectare a unor supoziţii şi mentalităţi medievale, specifice epocii constituirii jurisprudenţei islamice. Nu aceasta este important în explicaţia de faţă, ci convingerile personale care motivează acţiunile acestei categorii de musulmane, anume învestirea cu sensuri spirituale a unui act banal de acoperire a trupului.

Nu cred că este atât de dificil de înţeles; prin analogie, există femei nemusulmane care suportă chinuri fizice mult mai intense pentru a purta nişte pantofi cu toc exagerat de înalt sau un corset barbar de îngust, în numele modei. O cârpă în plus pe cap nu merită în sine atâta popularitate şi dramatizare; problema nu este una pragmatică, de funcţionalitate vestimentară, sau feministă, legată de dreptul de a alege în mod liber (evident, în acele cazuri în care femeile chiar sunt libere să aleagă), ci una politică, ideologică. Hijab-ul în sine nu deranjează pe nimeni, jenează însă identitatea islamică vizibilă, simbolismul cultural şi religios nedrept speculat într-un context politic şi social extraordinar de tensionat. Discut aici, trebuie să reamintesc, despre hijab şi nu despre niqab (foto), vălul care acoperă şi faţa femeii, o practică de altfel neislamică, dar preluată ulterior cultural şi în anumite spaţii musulmane, practică izolată care poate ridica anumite probleme reale de identificare socială. 

image
O cârpă în plus pe cap nu merită în sine atâta popularitate şi dramatizare.

Constrângerea

Alte musulmane sunt într-adevăr constrânse de către familie sau soţ să îşi acopere într-un mod mai extins corpul. Nu putem şti cu adevărat cât de liberă este o femeie să poarte hijab-ul până în clipa în care decide să renunţe la el. Constrângerea nu trebuie să fie neapărat una fizică; presiunea socială, mentalitatea populară existentă în unele ţări cu populaţie majoritar musulmană care are la bază prejudecăţi gen: orice femeie fără hijab este o femeie uşoară, accesibilă, care cheamă şi atrage hărţuirea sexuală şi violul, funcţionează la fel de coercitiv şi rigid precum şantajul familial, ameninţarea cu divorţul sau anularea susţinerii financiare. 

Chiar şi în comunităţile de musulmani din spaţiul european această constrângere poate exista, subteran sau mai autoritar; calitatea de musulmană şi credinţa îţi sunt puse la îndoială, iar un stol de femei acoperite îţi vor ţine inflamat, milos, superior sau lacrimogen predici până te vei conforma destinului tău de femeie musulmană. Importanţa hijab-ului nu este supralicitată doar în spaţiile nemusulmane, ci şi de către musulmanii salafiţi (susţinători ai niqab-ului) şi neotradiţionalişti. Nu exişti deplin ca femeie musulmană fără hijab, pentru că probabil, într-un mod misterios, credinţa islamică tinde să se prelingă până la aneantizare prin pletele lăsate în vânt; apogeul moralităţii, spiritualităţii şi desăvârşirea ta ca femeie musulmană sunt atinse simultan în clipa în care îţi acoperi părul şi accepţi o co-soţie. Dincolo de discursurile tolerante de suprafaţă, în aceste medii conservatoare educaţia, bunătatea, moralitatea unei femei sunt capricii irelevante; musulmana ideală este cea care se reproduce, îşi acoperă capul şi mintea şi se supune celui care intermediază între divinitate şi ea: bărbatul.

image

Aşadar, da, hijab-ul a fost asociat ‒ teoretic şi practic ‒ cu subjugarea femeilor faţă de bărbaţi; da, femeile musulmane au fost obligate să poarte hijab / burka în timpul regimului taliban din Afganistan şi sunt încă adesea constrânse să poarte niqab sau cel puţin hijab în majoritatea zonelor din Arabia Saudită sau în Iran (cu menţiunea că impunerea hijab-ului în Iran a fost subversiv sabotată de modernitatea şi inventivitatea stilurilor de purtare a acestuia), dar aceste cazuri nu reprezintă un model universal al lumii musulmane. Este suficient să înţelegem că nu orice femeie musulmană cu hijab este o femeie oprimată dacă analizăm vestimentaţia Aminei Wadud (foto sus), una dintre cele mai valoroase şi curajoase feministe musulmane care a condus o congregaţie mixtă, de femei şi bărbaţi, în rugăciune, expunându-se ulterior multor ameninţări şi atacuri cu moartea din partea extremiştilor musulmani. Hijab-ul Aminei Wadud nu are nicio legătură cu recunoaşterea autorităţii masculine sau cu vreo formă de subjugare, ci cu manifestarea autonomiei şi o re-luare în posesie a trupului propriu.

Feminism, politică şi tradiţie 

Putem adăuga, prin urmare, o altă motivaţie a femeilor care poartă hijab, cea feminist islamică: utilitatea hijab-ului este revalorizată ca un instrument de distanţare faţă de consumerismul patriarhal contemporan prin care femeile sunt reduse la atractivitatea lor fizică. Hijab-ul devine o modalitate de a contesta şi de a te sustrage procesului de sexualizare excesivă şi reificare agresivă a trupului femeilor, o formă de manifestare a puterii şi autonomiei, a controlului asupra propriului trup. A decide în locul femeilor cât anume doresc ele să expună din propriul corp, fie că le impui să-şi acopere sau să-şi descopere părul, trupul, este la fel de injust şi paternalist.

În alte cazuri, femeile musulmane au recurs la practica hijab-ului din motive strict politice. De exemplu, ca o reacţie faţă de colonialismul britanic, femeile din Egipt au început să poarte hijab-ul care constituia în acel context specific un fel de sfidare politică şi de reafirmare culturală autohtonă. În mod similar, în Iran, în timpul revoluţiei islamice, multe femei cu o situaţie socială medie s-au folosit simbolic de purtarea hijab-ului pentru a-şi manifesta revolta faţă de politica Şah-ului şi impunerea, nu rareori violentă, a culturii occidentale; să nu uităm că femeile cu hijab erau arestate sau chiar lovite pe stradă de către poliţia locală. Ironic, atunci când aceleaşi femei, care au purtat hijab-ul ca manifest politic în perioada revoluţiei islamice, au dorit să protesteze faţă de noile politici autoritariste ale lui Khomeini prin renunţarea la hijab, au fost cenzurate, constrânse şi chiar suprimate.

image
Dacă ne amintim că şi Lady Gaga a purtat o burka roz, cred că putem conchide că vălul islamic, indiferent în care dintre formele sale, hijab sau niqab, nu impune simbolic doar un set unic de semnificaţii intrinseci, anume: oprimarea şi subordonarea femeilor. 

Alte musulmane poartă hijab-ul pur şi simplu pentru a perpetua o tradiţie culturală şi socială specifică. Nu sunt persoane religioase, dar doresc să-şi manifeste apartenenţa la un anumit grup etnic prin vestimentaţie, ca parte a unor norme culturale asumate ca atare. Pe de altă parte, există o serie de musulmane care se folosesc de practica hijab-ului pentru a-şi facilita integrarea socială şi pe piaţa muncii, mai ales în ţările musulmane; respectând anumite norme ale eticii islamice, aşa cum au fost definite tradiţionalist, reuşesc să fie mai prezente şi active în spaţiul public, şi spear ca, în timp, să ocupe poziţii de putere care să le permită să anihileze acest tip de condiţionare vestimentară. Iar dacă ne amintim că şi Lady Gaga a purtat o burka roz, cred că putem conchide că vălul islamic, indiferent în care dintre formele sale, hijab sau niqab, nu impune simbolic, în mod automat, doar un set unic de semnificaţii intrinseci, anume: oprimarea şi subordonarea femeilor. Înţelegerea, sensul, rostul şi rolul vălului islamic variază în funcţie de fiecare femeie care îl poartă, de situarea sa socială, culturală, de educaţia, experienţa, alegerile sale personale şi de contextul politic. Dacă suntem conştienţi de această multitudine a construcţiilor identitare ale musulmanelor, de influenţele areligioase care simultan le modelează, putem dezamorsa puterea stereotipurilor şi prejudecăţilor care mizează pe asocierea femeilor musulmane cu islamul sau utilizarea lor ca simbol al islamului, transformându-le inevitabil în prime victime ale islamofobiei.

PS. Raportat strict la alegerile mele personale, nu am intenţionat niciodată să port hijab atunci când am devenit musulmană. Cu toate acestea, în urma unui experiment ludic – am dorit să observ cum mă simt purtând hijab în public – am descoperit că hijab-ul poate deveni un instrument de manifestare şi reafirmare a autonomiei şi libertăţii personale şi un refuz explicit al reificării trupului femeii. (…) Nu cred în interpretările teologice majoritare care le impun femeilor ca obligaţie religioasă acoperirea părului, cred pur şi simplu că modestia se exprimă variat în funcţie de percepţiile culturale locale, iar acum prefer să port o variantă mai relaxată, „îndoielnică“ a hijab-ului, dezavuată de interpretările islamice dominante, ca o minirevoltă personală faţă de aceste presiuni şi condiţionări, mai mult sau mai puţin manifeste, la care sunt supuse femeile musulmane învăţate astăzi că valoarea lor e direct proporţională cu cantitatea de material care le înfăşoară trupul. Pe scurt, nu vreau să renunţ complet la un mod de acoperire mai semnificativ al trupului pentru că, strict pentru mine personal, genul acesta de vestimentaţie reprezintă o manifestare a „puterii“ şi autodeterminării personale, de punere între paranteze a trupului în spaţiul public, dar nu doresc nici să mă conformez normelor islamice dominante, deoarece nu împărtăşesc supoziţiile şi viziunea asupra femeilor care însoţesc acele prescripţii. (Fragment dintr-un interviu pe care l-am acordat pentru Interetnica)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite