„Dacă nu stai cuminte, vine ţiganul şi te fură!”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă nu am auzit această sintagmă, înseamnă că nu trăim în România. Noi, ţiganii, suntem mai ceva decât bau-bau, ne înecăm la mal, ne mutăm cu cortul, ne lăudăm ciocanul, ne-am obişnuit cu scânteia şi nu suntem oameni nici în ziua de Paşti! Noi, ţiganii (folosesc termenul de ţigan pentru că doresc să subliniez ceva), suntem cei pe care lumea nu ii doreşte vecini şi suntem, de foarte multe ori, consideraţi mult-mai-puţin-decât-oameni.

Mă chinui de ceva vreme să găsesc în folclorul românesc şi zicători sau proverbe care să pună romii într-o imagine pozitivă. Nu prea am găsit şi chiar şi cele care îi prezintă pe romi ca fiind buni muzicieni sau având femei „focoase şi frumoase”, sunt rodul unor stereotipuri. Acum, trebuie să recunosc că în lumina ultimelor studii genetice, sângele romilor nu este compus din banala plasmă şi celule albe şi roşii, şi că cercetătorii au descoperit în sângele romilor cantităţi uriaşe de celule dansatoare şi frumos cântătoare. Această descoperire stă la baza ideii că cei ca mine „au dansul şi muzica în sânge”. Mai trebuie să recunosc că cei ce sunt însuraţi cu o romnie, renunţă la serviciile de termoficare, căldura degajată de o „ţigancă focoasă” fiind suficientă pentru încălzirea unui apartament cu două camere! Dacă femeia în cauză este una cu dimensiunea mamei (adică cu talie de 150 cm), atunci căldura degajată este suficientă pentru un palat, din ăla cu turnuleţe.

Stereotipuri faţă de romi sunt multe şi adânc înrădăcinate. Încă de când eram mic, am învăţat să fac faţă lor şi să strâng din dinţi atunci când cineva simţea nevoia să scoată sunetele unei păsări anume atunci când eu apăream. Am fost învăţat că pentru a reuşi în viaţă trebuie să muncesc de două ori mai mult decât un ne-rom şi că „poţi să duci în spate un român 10 ani, când îl vei pune jos tot cioara dracului o să te strige”. Am fost sfătuit ca atunci când călătoresc cu autobuzul să ţin ambele mâini pe bară, astfel încât să am mâinile la vedere, iar mama a insistat să zic „sărut-mâna” oricui, până când am împlinit vreo 16 ani. Am fost obişnuit să mă spăl mai mult decât ceilalţi, să folosesc parfum chiar şi si atunci când ies în curte la săpat şi să nu ridic tonul atunci când vorbesc. Mama ştia că transpiraţia mea nu ar fi fost văzută ca efectul unui efort fizic susţinut sau pur şi simplu ca o reacţie normală a corpului atunci când este supus la vreo formă de stres, ci că în mintea unora, mirosul care însoţeşte transpiraţia ar fi fost explicat etnic („aşa miros ei!”). Am fost învăţat să fac toate astea, şi multe altele, doar pentru a avea senzaţia că sunt tratat la fel. Tratat la fel nu am fost niciodată, pentru că mai întotdeauna am avut parte de reacţii diferite care au balansat de la „dacă e ţigan”, atunci când prin ceea ce făceam validam experimentul lui Pavlov, trezind reacţii „naturale” de rasism pur, până la „a-l dracului ţigan!” sau „e un ţigan deştept”. Identitatea mea etnică a fost „obligatorie” în tot ceea ce am făcut până acum. Chiar şi aici, în faţa dumneavoastră, nu mă aflu pentru că cine ştie ce mare „sculă” aş fi, ci mai ales pentru că sunt perceput ca fiind „un ţigan altfel”.

Sunt eu „altfel”? Adică sunt mai deştept, mai frumos şi mai devreme acasă decât alţi romi? Sunt eu „o excepţie”, aşa cum mi se spune de foarte mulţi oameni din jurul meu atunci când postulează celebra frază „Dacă ar fi toţi ţiganii ca tine, ce mişto ar fi!”. Răspunsul este: NU!

De la mine, şi de la cei ca mine, se aşteaptă mai degrabă să eşuez.

Nu sunt o excepţie şi nici nu sunt vreo mare personalitate a romilor, ci sunt doar un om care încearcă să îşi facă treabă cât poate de bine poate fără să îşi nege identitatea etnică. Sunt rezultatul părinţilor mei, profesorilor din şcoală şi oamenilor din jurul meu. Exact ca oricare dintre voi! Nu sunt o excepţie, ca mine sunt foarte mulţi romi, poate mult mai mulţi decât cei vizibili (hoţii, cerşetorii sau ăia cu palate). Eu îi numesc romi invizibili. Sunt peste tot: medici în spitale, ingineri la mari companii internaţionale, contabili la firme de audit, sportivi, artişti, meseriaşi, comercianţi, oameni de afaceri, preoţi sau ofiţeri în armata româna etc. Sunt peste tot, însă cvasi-majoritatea îşi ascund originile etnice pentru că dacă s-ar afla cine sunt, mulţi din cei care le sunt „prieteni” în acest moment le-ar întoarce spatele. Sau aşa au fost ei învăţaţi să creadă.

De la mine, şi de la cei ca mine, se aşteaptă mai degrabă să eşuez. Suntem ajutaţi să facem asta de şcoală, de societate şi de multe ori de cei de aproape. Orizonturile ne sunt de multe ori limitate de cei care ar trebui să le lărgească!

Lucrez alături de colegii mei şi parteneri în câteva zeci de şcoli din România. Încercăm să punem în practică un concept, poate unic în spaţiul românesc, prin care provocăm copiii din medii dezavantajate, în special cei de etnie romă, să găsească un alt fel de răspuns decât cel pe care îl au acum la întrebarea Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Nu o să uit niciodată chipul unei copile, dintr-un orăşel de provincie, care la această întrebare a răspuns, evitând contactul cu privirea mea, Ce-o vrea Dumnezeu, domnu’!”.

M-am retras într-un colţ şi am plâns! Am plâns de furie pentru că ştiam că Dumnezeu nu voia ca ea să abandoneze şcoala şi să preia responsabilităţi de adult, ceea ce s-a şi întâmplat la doar câteva luni după această discuţie, şi că această realitate e rezultatul unei sume de alegeri care au fost făcute de ea ca urmare a incapacităţii sistemului de a-i ofere măsurile de suport centrate pe nevoile ei, atunci când ea avea nevoie. În clasa a VIII-a nu ştia să scrie sau să citească bine, în această situaţie fiind întreaga ei clasă, dacă nu chiar şcoală. În ciuda faptului că veneau la şcoală zi de zi şi nimeni nu fusese vreodată repetent, mai toţi erau analfabeţi. Şcoala în care ea venea nu avea aviz de funcţionare şi doar 2 profesori, din cei aproximativ 20, erau titulari. Nu aveau laboratoare sau bibliotecă, clădirea era destul de veche şi dacă, printr-o minune ar fi venit toţi copiii înscrişi la şcoală în aceeaşi zi, cu siguranţă nu aveau loc. Nimeni din şcoala respectivă nu ajunsese vreodată la liceu, iar termenul de „facultate” nu îşi găsea un înţeles în mintea niciunui copil! Inutil să spunem că mai toate cadrele didactice învinovăţeau părinţii pentru situaţia dată, iar explicaţia performanţei şcolare scăzute a copiilor se rezuma la „aşa sunt ei!”! Profesorii, în marea lor majoritate suplinitori necalificaţi, considerau că nu pot face mai mult şi că oricum „poţi să le dai orice, că le dai degeaba”. În interiorul comunităţii, modelul de urmat era cel/cea care „pleca afară” şi „făcea bani” suficienţi de mulţi încât putea să-şi ajute familia sau să-şi facă o casă. Nu conta cum face banii atât timp cât îi făcea. Orice activitate din care se făceau bani, fie ca era cerşit sau făcut curăţenie, prostituţie sau zidărit, absolut orice era perceput drept „muncă”.

Ani de zile am investit, si încă o facem, în astfel de copii: le spunem că sunt buni şi că noi avem încredere în ei, le spunem că sunt cei mai frumoşi şi deştepţi copiii, am fost, şi suntem, prietenii lor şi i-am pus în contact cu alţii, ca ei, care au avut exact acelaşi punct de plecare şi care acum sunt doctori, avocaţi sau mici meseriaşi. Îi învăţăm să se bată cu limitele lor, să strângă din dinţi şi să facă faţă celor care îi consideră inferiori doar pentru că sunt altfel şi să creadă că merită ce e mai bun pe lume, luptând pentru asta. Îi învăţăm să înţeleagă că diferenţa între a reuşi şi a eşua este dată de gradul tău de implicare şi de modul în care reuşeşti să lupţi cu tine însuţi, chiar dacă uneori e nevoie să lupţi cu propriul tău stomac sau cu senzaţia acută de frig. Îi învăţăm să se ridice când viaţa încearcă să te doboare şi le spunem că în viaţă trebuie să fie mândri de ceea ce sunt si să încerce în fiecare zi să fii mai buni decât au fost ieri. Le dăm stimă de sine şi sentimentul că aparţin unui grup de învingători, învăţându-i să lucreze împreună cu alţi copiii, să ceară calitatea serviciilor pe care le primesc şi să-şi învingă fricile, limitele şi obstacolele! Lucrăm şi cu profesorii astfel încât să înţeleagă că ei modelează suflete şi personalităţi şi lucrăm şi cu părinţii pentru a-i transforma în parteneri reali în procesul de schimbare la nivel comunitar. Rezultatul? Mulţi învaţă o meserie, alţii sunt la liceu şi unii chiar la facultate! Şi-au schimbat perspectiva asupra vieţii şi ajută pe alţii la rândul lor să nu cedeze şi să-şi descopere noi limite. S-au salvat din cercul vicios al sărăciei, sau depun eforturi majore sa o facă, şi încearcă sa ofere o altfel de perspectiva viitoarei lor vieţi.

Fiecare copil vrea să fie învingător! Nu am găsit copil care să nu îşi dorească să fie personajul pozitiv din basmul vieţii lui. 

Să nu credeţi că lucrăm numai cu copiii romi pentru că nu este adevărat. Lucrăm cu toţi copiii care sunt văzuţi, de cele mai multe ori, fiind „o problemă” şi nu o bucurie, fie că sunt copii din mediul rural sărac, copii aparţinând unor altor minorităţi sau copii cu diverse cerinţe educaţionale speciale. În cei romi, însă, unii dintre noi ne regăsim mai bine!

Fiecare copil vrea să fie învingător! Nu am găsit copil care să nu îşi dorească să fie personajul pozitiv din basmul vieţii lui. Sunt însă momente, în viaţa lor, când ne cer, sau au nevoie, de ajutorul nostru, şi noi, societatea, preferam, ca urmare a limitelor noastre, să fim Zgripţuroiul, Spânu sau Gheunoaia. Le oferim marginalizare, ignoranţă şi prejudecăţi, uitând că ei reprezintă adulţii de mâine şi că ce investim astăzi vom avea rezultat mâine.

Sunt unul dintre cei care spuneau, acum vreo 35 de ani, că nu ştie ce vrea să se facă când va fi mare! De multe ori am vrut să cedez şi de şi mai mult ori am simţit că nu mai pot. Ştiu ce înseamnă rasismul în stare pură, ce simţi când muşcă foamea din tine, cum e să porţi haine mult mai vechi decât a colegilor tăi sau cum te simţi când eşti tratat ca ultimul om şi eşti dat afară dintr-un spaţiu public, pentru că localul „îşi rezervă dreptul de a-şi alege clienţii”. Le-am trăit pe toate astea, şi multe altele, şi vă asigur că nu e uşor să treci peste şi să rămâi întreg la suflet şi la cap. Trebuie, însă, sa strângi din dinţi si să lupţi cu toate aceste realităţi fiind conştient că unica ta şansă de a schimba realitatea în care trăieşti este să răzbeşti în bătălia cu tine însuţi.

Noi trebuie să conştienzăm că diferenţa dintre a reuşi şi a eşua stă în puterea noastră de a strânge din dinţi şi de da tot ce putem, de fiecare dată si in orice condiţii! 

În jurul meu am avut oameni. Am avut oameni care m-au criticat atunci când am greşit şi care mi-au arătat calea de urmat în viaţă; am avut oameni care au văzut potenţialul din mine şi care nu s-au împiedicat de prejudecăţile despre etnia mea. Am avut oameni care au văzut în mine omul şi s-au bucurat că bagajul meu cultural îi poate dezvolta şi pe ei; am avut oameni care mi-au arătat că, aşa cum au existat stăpâni de robi romi, au existat şi oameni care s-au luptat, cu toată fiinţa lor, pentru dezrobirea acestora. Într-adevăr, cei care m-au valorizat au fost mult mai puţini decât cei care m-au înjurat, însă au fost suficienţi de mulţi şi suficient de determinaţi încât să fiu ceea ce sunt azi!

Voi, cei ce citiţi aceste rânduri, puteţi fi cei care provoacă alţi copii, precum am fost eu acum 35 de ani, să găsească un răspuns bun la întrebarea „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Noi trebuie să conştienzăm că diferenţa dintre a reuşi şi a eşua stă în puterea noastră de a strânge din dinţi şi de da tot ce putem, de fiecare dată si in orice condiţii! Noi, şi alţii ca noi, trebuie să transmitem mai departe ideea că nu există om care se naşte rău, ci că omul devine rău şi pentru că noi nu am făcut ceea ce trebuia să facem atunci când era cazul să acţionăm!

Eu nu sunt vreo mare „sculă”. Sunt doar copilul părinţilor mei, prietenul prietenilor mei şi elevul profesorilor mei. Sunt om. Sau mai bine spus, sunt rom!

PS1. Acesta este textul din care mi-am extras discursul prezentat sâmbătă, 18 martie a.c, la TEDx Calea Domnească din Galaţi.

PS2. Textul de faţă este umila mea contribuţie la ziua de 21 martie, zi în care celebrăm Ziua Internatională pentru Combaterea Discriminării Rasiale. Chiar dacă romii nu sunt o rasă diferită faţă de majoritatea poporului român, discriminarea, şi surorile ei mai mici, prejudecata şi stereotipul, sunt, pe aceste meleaguri, adânc înrădăcinate. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite