Cuibul de barză

„Acum 15-16 ani, ca în fiecare an, de Paşte, am plecat în Vinerea Mare de la Ploieşti la Făgăraş.

Am evitat aglomeraţia şi am luat-o pe DN1B, prin Vălenii de Munte, Cheia, Săcele, Braşov. După intrarea în judeţul Braşov, am făcut o oprire la poalele unui munte, plin de zăpadă, unde, împreună cu fiica mea, care avea 7 ani, am ridicat un om de zăpadă. La întoarcere, după două zile, din Braşov am luat-o tot pe Săcele şi am oprit la poalele aceluiaşi munte, unde făcusem acel om de zăpadă, la vreo 20 de kilometri după Săcele. Pe omul de zăpadă l-am găsit, un pic topit, dar pădurea dispăruse cu totul, atât de pe un versant, cât şi de pe celălalt. Rămăseseră doar buturugile, încât nu puteam să nu ne întrebăm: hoţii şi tăieri chiar de Paşte...?"

Mica poveste a fost postată ieri de un cititor, sub semnătura Manist, pe www.adevarul.ro, la articolul „Stejarul lui Tudor". Ea vine să întregească părerea onestă a unui alt cititor, Turistul: „Superbă poveste, dar tot pe atât de tristă! Acel Stejar ar fi trebuit să devină un punct de atracţie turistică, înconjurat de o mică rezervaţie dedicată lui Tudor Vladimirescu..." Din păcate, Stejarul lui Tudor a ajuns cherestea la Combinatul de Prelucrare a Lemnului Târgu-Jiu.

Omul de zăpadă din zona Săcele este o parabolă tăioasă a indecenţei omului în raport cu natura. Sub asaltul drujbelor, pădurea trăieşte mai puţin chiar şi decât un om de zăpadă. A fost tras la răspundere, pe linie de partid, vreunul dintre cei care, în întunecaţii ani '80, a doborât un monument al naturii precum Stejarul lui Tudor? A făcut cineva puşcărie pentru că, în tulburii ani '90, a „bărbierit" un munte în două zile? Nimeni, nicăieri, niciodată. Autorii acelor „isprăvi" au devenit mai bogaţi, mai curaţi. În lumea românească, barbaria este premiată, ţinând loc de virtute.

Şi, dacă tot suntem la ora poveştilor despre copaci buni doborâţi de oameni răi, să mai spunem una. Devenise legendară barza care-şi făcuse cuib în vârful teiului din grădina lui Ghiţă Crăcănatu, megieş din Beliţii de Sus (sat considerat mult mai decent decât Beliţii de Jos). Cuibul de barză venea, ca şi bătrânul tei, din vremuri imemoriale. Trei generaţii de Crăcănaţi s-au născut cu barza în fundul grădinii. Dar cu Ghiţă Crăcănatu a luat sfârşit orice istorie.

Viteazul megieş - care amintea oricui că el nu e fitecine, ci e asistat social - a pus gând rău berzei care, obraznică, mai avea şi un pui. A tot încercat Ghiţă să urce până-n vârful teiului, dar pe la jumătate îi tremurau picioarele şi începea să se învârtească pământul cu el. Atunci cobora, de teamă să nu cumva, Doamne fereşte... Până în ziua când a pus mâna pe secure şi a dat teiul jos.Voia să prindă barza cu pui cu tot, ca să le taie ciocul, căci aşa îi spusese lui o babă: mă, Ghiţă, mă, dacă vrei să pună ochii fo muiere pe tine, taie ciocul la barză! N-o lăsa să-ţi scape şi anul ăsta! Iar el, ca să fie sigur că se va însura, în sfârşit, înainte de a împlini 50 de ani, a băut o juma' de ţuică şi a vrut să prindă ambele zburătoare. Două ciocuri tăiate - două şanse de însurătoare!

Crăcănatu şi-a făcut însă calcule greşite. Barza, previzibil, a zburat, iar puiul ei s-a dovedit a fi crescut suficient cât să planeze până în zăvoiul din apropiere. Şi de acolo, duse au fost.

Aşa a rămas Ghiţă Crăcănatu neînsurat şi în acel an. Mai rău e că a rămas şi fără teiul la umbra căruia crescuseră trei generaţii de Crăcănaţi...