Cozonaci, balegă de cal şi var. Alb cât o zi de Paşti! Sau despre iertare...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În micuţa mea casă de la Galaţi, pregătirile pentru sărbătorile de Paşti începeau cu ceva vreme înainte. Mama zicea că nu putem să mergem să întâmpinăm Învierea Domnului dacă nu aveam casa, trupul şi sufletul curat, motiv pentru care se îngrijea ca noi să avem „treimea noastră“ aşa cum se cuvine.

Curăţenia începea cu vreo lună înainte, nu de alta însă în fiecare an trebuia să lipim pereţii cu un amestec de pământ galben, nisip şi balegă. Nu ştiu care era rostul balegii de cal în toată această compoziţie, ştiu însă că mă simţeam tare ciudat când trebuia să culeg de pe străzi, în pungile cu care mama ne îndesa buzunarele, acest „material”. Fugeam spre casă cu punga plină de rahat de cal şi mă înverzeam când, uneori, punga ceda sub greutatea conţinutului şi nu de puţine ori am stârnit râsul mamei când veneam cu preţiosul ingredient depozitat în poala tricoului. Mă lua şi mă arunca direct în balie (copaie) de unde nu ieşeam decât după ce nu mai riscam să omor toate vietăţile din jurul meu. Poate şi de aceea, în timp ce scriu aceste rânduri, simt mirosul balegii de cal direct în cerul gurii.

Lipitul casei cu pământ era o artă pe care doar mama putea să o facă. Făcea materialul necesar pereţilor şi podelelor în timp ce icnea nişte cuvinte şi scuipa în cele patru zări! Multă vreme am crezut că astea fac parte dintr-un ritual în care ea spune cine ştie ce descântec care să ne păzească casa de rele. Am înţeles că, de fapt, era efectul unei senzaţii profunde de greaţă dată de miros abia în momentul în care am reuşit să renovăm casa şi am pus tencuieli de ciment. Atunci, mama a chiuit de bucurie că a scăpat de chin şi eu am înţeles că icnetul dat de încercarea de a-şi calma simţurile a fost interpretată de mine tare, tare ciudat.  După ce tencuiala de pământ era făcută şi după ce se usca, se dădea cu o mână de var alb prin toată casa şi musai cu una colorată în camera de oaspeţi. Se spălau covoarele şi perdelele, alea care erau, şi lenjeriile de pat se apretau astfel încât să foşnească sub noi. Totul din casă trebuia să fie curat-curat exact înainte de duminica Floriilor

Postul Mare nu era atât de greu de ţinut pentru simplul motiv că la noi în familie mâncarea de bază era cartoful şi fasolea. Gradina pe care o aveam ne dădea salată, ridichii şi ceapă verde astfel încât cele 48 de zile ale Postului treceau destul de repede. Urzicile erau mâncate de când apăreau până în Săptămâna Mare şi oţetul ne condimenta salata exact pentru aceeaşi perioadă. Mama ştia că „Isus Hristos a fost bătut cu un snop de urzici şi i s-a dat oţet să bea în loc de apă“, motiv pentru care cele două erau consumate cu moderaţie sau deloc.

În ultima săptămână de Post, toţi trebuia să ne spovedim şi să ne împărtăşim şi, înainte de orice, să cerem iertare celor faţă de care noi consideram că am greşit „cu gândul, cu vorba sau cu fapta“. Era un sentiment tare plăcut să-mi văd părinţii cerându-ne şi oferindu-ne iertare şi, poate, acesta era momentul meu favorit din toate aceste zile. Ritualul „iertăciunii“, cerut şi primit în limba romani şi română, se repeta, de zeci de ori, în Săptămâna Patimilor, între ai mei şi diverse rude şi vecini. 

În Vinerea Mare ne duceam la biserică, treceam pe sub aer (masă), şi odată întorşi acasă ne apucam de copturi. 10-12 kg de făină se transformau molcom, pe toată durata nopţii, în cozonaci şi pască. Mirosul copturilor ne punea la încercare toate simţurile şi gândul ne bălea de poftă. Nu prea îmi mai place cozonacul pentru că am învăţat să nu mi-l mai doresc după ce bătălia mea cu simţurile făcea ca un cozonac să dispară imediat ce mă trezeam. Ştiam că se alege praful de postul meu şi mă duceam spăşit la mama să-mi cer iertare. Zâmbea, şi pupatul ei pe frunte mă făcea să mă simt şi mai vinovat. 

Baie făceam zilnic numai că în Săptămâna Mare ne spălam şi dimineaţa, înainte să aprindem candela din casă. Nu numai pe faţă ci pe întreg corpul pentru că mama zicea că „în faţa lui Dumnezeu nu poţi să te duci murdar“. În ciuda lipsurilor, Paştile ne aduceau cu sine şi haine noi pe care le primeam înainte de a merge la Slujba de Înviere. Nu erau din partea „iepuraşului“, nici nu ştiam că există aşa ceva, ci erau oferite de părinţii noştri cu gândul la Sărbătoarea Sfântă pe care urma să o întâmpinăm. De la biserică ne duceam la cimitir „să ducem lumină“. Mama, printre lacrimi, împărţea câteva pachete cu cozonac şi ouă roşii „de sufletul lui Gelu” (fratele cel mai mare care a murit şi a cărui nume îl port) şi tata vărsa un pahar de vin pe mormânt. Ne întorceam acasă şi ne bucuram de noi, în jurul mesei. 

Pentru mine, şi pentru cei crescuţi la mine-n cartier, Paştile e despre Regăsire şi Transformare. Regăsirea omului în Dumnezeu, în curăţenia sufletului şi în simplitatea vieţii de familie. În putere de a ierta şi de a cere iertare.

De Paşti, gându-mi miroase a cozonac! Şi gura-mi este plină de un gust de var alb ce acoperă mirosul de balegă de cal...

PS. Acest text a fost scris la provocarea lui Eugen Istodor, anul trecut, şi nu am mai adăugat decât cateva cuvinte. Eugen l-a publicat în Hotnews pe 14 aprilie 2017. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite