Corupţie mare, monşer, corupţie mare…!

Oare asta să fi însemnând izbăvitoarea „democraţie originală” inventată de dl. Ion Iliescu şi ai lui? Oare asta să fie sclipirea divină a mult aşteptatei „luminiţe de la capătul tunelului” promise, într-un fel sau altul, de „ceilalţi”?

Ei nu sunt corupţi. Nu. Ei sunt „victime” ― şi încă atât de asuprite încât, dacă eşti mai slab de înger, ai impresia că baţi coclaurii prin Kafka.

Corupţie mare, monşer, corupţie mare…! Atât de mare încât şi aceasta a devenit "originală": o corupţie fără corupţi ― o fantomă care bântuie, aşa, de capul ei, neprihănitul somn al mioriţei. Cât despre cei intraţi sau care vor intra (sperăm!) în graţiile cătuşelor ştim deja că sunt „victimele” unor inimiciţii politice, sunt personajele unor „dosare făcute la comandă”. Ei nu sunt corupţi. Nu. Ei sunt „victime” ― şi încă atât de asuprite încât, dacă eşti mai slab de înger, ai impresia că baţi coclaurii prin Kafka. (Până şi cumătrul d-lui Mircea Băsescu, „Bercea mondialu’” ― ambii aflându-se, la odihnă, înapoia gratiilor ― a invocat la un moment dat, neştiind, probabil, pe ce lume trăieşte, un „dosar politic”, deocamdată nu de o amploare mondială).

Dar, odată dibuit, bineînţeles, în spaţii abstracte, chipul palid al duşmanului din pricina căruia treburile ţărişoarei bat pasul pe loc, am început fermi lupta împotriva sa. Cum? Simplu: strigând sopranic, când şi pe unde am avut ocazia, „Jos corupţia!”. Clasa politică ― adică „Ei”, cei din rândul nostru, pe care îi votăm, atunci când le vine sorocul ― auzind de „pohta ce-o pohtim”, a început să ne ţină hangul şi, cu o tandră dorinţă de se furişa pe sub pielea poporului, în „slujba” căruia este, a început şi ea să scandeze, cu modulaţii ecolalice: „Jos corupţia!”. Dom’ne, de povestit, nu alta! ― nici nu-ţi vine să crezi: cât consens!, câtă voinţă!, câtă dorinţă de mai bine! Nu-i de mirare că, văzând cum stau lucrurile, coana corupţie, a coborât, de pe unde era, atât de jos încât a ajuns în rândurile noastre, devenindu-ne meteahnă, leac, balsam.

„Jos corupţia!” s-a bagatelizat, s-a dus în derizoriu, a ajuns un simplu exerciţiu de retorică.

Ieşiţi din dictatură şi intraţi, până la gât, în fel de fel de democraţii „originale”, „inventate”, practic, tot de acei care au slujit dictatura comunistă, după 27 de ani, „Jos corupţia!” nu mai cheamă o măsură stringentă, nu mai este prioritatea zero a societăţii, nu mai este un exerciţiu firesc de democraţie. „Jos corupţia!” s-a bagatelizat, s-a dus în derizoriu, a ajuns un simplu exerciţiu de retorică.

Fiecare arată cu degetul spre celălalt, spre sine, niciodată. „Jos corupţia!” ― da, dar întotdeauna a celuilalt, a vecinului, bunăoară, nu a sa.

Luptăm împotriva corupţiei, căutându-i la doctorate şi găsindu-le noduri în papură tocmai celor care îşi fac datoria şi trimit corupţii şi infractorii în închisori. Luptăm împotriva corupţiei încercând să desfiinţăm instituţiile care au fost create tocmai pentru a stârpi corupţia. Vrem să dispară corupţia, încercând să legiferăm şpaga sau, mă rog, doar un plafon al ei.

Suntem ridicoli, suntem paradoxali, suntem confuzi şi asta ca să fiu eufemistic. Vrem să eradicăm corupţia, în vreme ce ne alegem profesii şi slujbe în care şperţul să funcţioneze fără cusur. Vrem dreptate şi vrem ca balanţa justiţiei să nu dea erori, iar de partea cealaltă oferim afabili mita, tragem sfori, ne jucăm indiferenţi cu destinele altora. Strigăm „Jos corupţia!”, iar în acelaşi timp votăm tot felul de puşcăriaşi ajunşi în lanţuri tocmai pentru fapte de corupţie. Vrem „Jos corupţia!”, iar apoi înscăunăm, prin vot, în parlamentul ţării, tot soiul de analfabeţi şi de infractori, cu condamnări definitive, chit că sunt ele „cu suspendare” (instanţa a hotărât suspendarea pedepsei, nu a infracţiunii; fapta/infracţiunea rămâne, prin urmare, cel în cauză, în limba română se numeşte infractor). Luptăm împotriva corupţiei, căutându-i la doctorate şi găsindu-le noduri în papură tocmai celor care îşi fac datoria şi trimit corupţii şi infractorii în închisori. Luptăm împotriva corupţiei încercând să desfiinţăm instituţiile care au fost create tocmai pentru a stârpi corupţia. Vrem să dispară corupţia, încercând să legiferăm şpaga sau, mă rog, doar un plafon al ei. Nu mai vrem corupţie, însă votăm, din inimă, primari de genul lui Gutău, de la Râmnicul Vâlcea, un nimeni de altfel, care „nu ştie cum ajung toţi ăştia pe acolo”, nemulţumit de faptul că un intelectual de talia d-lui Gabriel Liiceanu a catadicsit, în Parlamentul European, să denunţe corupţia din România. (Dar ce ştie Gutău ăsta?, că nici eu, de pildă, nu ştiu dacă a citit sau nu vreo carte în viaţa sa). „Jos corupţia!”, însă încurcăm borcanele, inversăm rolurile, îi considerăm răi pe cei buni, pe cei cinstiţi îi privim ca pe nişte proşti ― deh!, ei sunt „fraieri”, nu „băieţi de băieţi”. Facem găşti, bisericuţe, cumetrii, ne cultivăm sfioşi „relaţiile sus-puse”, tragem sfori, la început, apoi parâme, avem, pentru orice eventualitate, pila şi raşpelul la îndemână, dar toate acestea pentru binele ţării, întru slava neamului, pentru stârpirea corupţiei, fireşte, şi nu pentru uzul personal.

Corupţie mare, monşer, corupţie mare…!, iar dacă ar fi să ne jucăm de-a imaginaţia şi să ne închipuim, aşa, într-o doară, că rezultatele unui referendum pe această temă ar putea stârpi corupţia, chiar din ziua următoare, printr-o simplă apăsare de buton ― asta însemnând că, de la „naşul” de tren ori tablagiul de la circulaţie şi până la vârful politici sau al afacerilor, luarea şi darea de mită n-ar mai fi posibile ― mă tem că am avea mari surprize, astfel încât fantasmagoricul referendum luat în discuţie s-ar dovedi un mare fiasco.

Până la urmă, în dinamica socială, a corupe sau a te lăsa corupt nu înseamnă altceva decât a te lăsa păcălit, chiar şi numai de tine însuţi, strădania stupidă de a-ţi fura căciula singur.

Care ar fi soluţia? Nu ştiu, dar mă gândesc că totuşi cea mai simplă şi cea mai bună soluţie pe care o avem la îndemână pentru a scăpa societatea de corupţie, chiar dacă ar părea, cel puţin pentru unii, o „dulce naivitate romantică” este aceea de a ne schimba fiecare dintre noi, de a da jos propria noastră corupţie, de a nu ne mai lăsa păcăliţi ― fiindcă, până la urmă, în dinamica socială, a corupe sau a te lăsa corupt nu înseamnă altceva decât a te lăsa păcălit, chiar şi numai de tine însuţi, strădania stupidă de a-ţi fura căciula singur.

Istoria ne învaţă că Imperiul Roman ar fi apus, cică, din pricina unei tumori metastazate numită corupţie. Aviz politicienilor şi tuturor celor cu exces de patriotism!