Condiţia de slugi fericite ale Americii

Îl înşală Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" - romanul lui Camil Petrescu - pe Ştefan Gheorghidiu?

Nu ştim. Şi nu vom şti niciodată. Pentru că noi, cititorii romanului, avem doar perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu asupra Elei. Dată fiind formula romanului, cea de proză zisă şi subiectivă, n-avem perspectiva a ceea ce face, în realitate, frumuşica nevastă a eroului.

E Bogdan Olteanu un antiamerican? Nu ştim şi nu vom şti niciodată dacă ne rezumăm la lectura Telegramei. Ştim doar că, în viziunea ambasadorului american la Bucureşti, Bogdan Olteanu e antiamerican.

Ca orice roman de acest gen, cel semnat de Camil Petrescu dă seama însă de personalitatea lui Ştefan Gheorghidiu. Asemănător, Telegrama ambasadorului dă seama de personalitatea diplomatului. Din lectura Telegramei noi aflăm astfel ce înţelege un trimis al SUA la Bucureşti prin a fi politician român antiamerican. Şi astfel, dacă ar fi să procedăm la o investigaţie aceasta ar trebui să aibă drept ţintă nu chestiunea dacă Bogdan Olteanu e antiamerican, ci chestiunea cum s-a format această părere a domnului diplomat, vom observa, de îndată, că ambasadorul trage această concluzie din iniţiativa lui Bogdan Olteanu de a cere retragerea trupelor româneşti din Irak. E însă neapărat un antiamerican un politician care cere retragerea trupelor ţării sale din depărtarea de bazar pe care o reprezintă Irakul? Fireşte că nu. Un politician poate formula o astfel de cerere din o mie şi una de motive. Printre aceasta s-ar putea număra şi conştiinţa interesului naţional. Ambasadorului american nu-i trece prin cap un astfel de motiv. De ce? Pentru că el, reprezentantul Americii fiind, nu-l interesează dacă pentru România e bine sau nu să aibă trupe în Irak. Pe el - care întruchipează poziţia Americii faţă de România, dar şi faţă de alte state ale lumii - îl interesează doar ca România să stea în poziţie de Drepţi în faţa Americii. I-a venit Americii ţâfna să toarne sârbilor tone de bombe în cap?! Dacă o ţară bombăne la chestia asta sau dacă, Doamne fereşte! protestează, America vede imediat în asta o poziţie antiamericană.

Documentele Wilkileaks ne dezvăluie un adevăr al secolului trecut şi al secolului acesta: poziţia Americii faţă de statele lumii aşa cum se întrevede în părerile ambasadorilor SUA din statele respective. Şi anume că state precum România trebuie să fie nişte slugi ale Americii. Fie şi la o simplă privire, ne putem da seama că dezvăluirile WikiLeaks au stârnit o mai mare tulburare în ţările lumii decât în America. Presa din fiecare ţară a selectat, a publicat şi comentat cu precădere telegramele care făceau referire la persoane, întâmplări şi situaţii din ţările respective. Să zicem că Wikileaks punea mâna pe telegramele trimise de ambasadorul în România al Republicii Trinidad Tobago. Evident, aceste telegrame ar fi dezvăluit părerea ambasadorului din Trinidad Tobago despre viaţa politică din România. Credeţi că vreun director de ziar sau de televiziune, pus faţă-n faţă cu aceste documente, aduse de fătuca de la Externe, s-ar fi întrerupt din scobitul metafizic în nas?! Fireşte că nu.

- Lasă-mă dracului cu părerea ambasadorului din Trinidad Tobago!

Putea să zică aşa şi despre telegramele ambasadorului american?! Doamne fereşte! Documentele WikiLeaks nu sunt importante în sine, ci prin ecoul stârnit în ţările lumii. Sârguinţa cu care fiecare ţară a urmărit să vadă ce spune despre ea, emoţia stârnită de faptul că ambasadorul american s-a încruntat într-un document la ştabii ţării respective, folosirea părerile asumate de ambasadori (multe dintre ele de-a dreptul imbecile!) în păruiala politică internă şi transformarea notelor date de aceste ambasade în judecăţi de valoare dumnezeieşti toate confirmă un adevăr: că ţările lumii acceptă cu mare plăcere condiţia de slugi ale Americii!