Cocoşaţii de la Notre Dame

Atmosfera de pe Stade de France a fost de vis. Pentru ei.

M-a copleşit, vălul sonor şi vizual care a acoperit stadionul, emis de suporterii cocoşului. Te făceai mic ca român, te cocoşai la cocoş, ca personajul de la Notre-Dame. Aşa umilinţă am mai simţit în faţa măreţiei şi bogăţiei sfidătoare a Vaticanului. Deh, balcanic! Cu atât mai bravă a fost galeria noastră: s-a văzut / auzit! Nu musai pe Champs Elizee, cu pletora de cerşetori „mioritici", care ne compromit în ciuda măsurilor lui Sarko; nu în Metro unde aceiaşi tuciurii se plimbă cu acordeonul făcându‑ne de râs. Cu „nestemate folclorice" româneşti, nici măcar cu manelele lor jegoase!

Presiune demoralizantă pentru elanul oricărui oaspete al „StadeFR". Când vom mai vedea şi la noi o atmosferă pro‑naţională, aşa: stadion arhiplin; galerie-n armonie?

Despre meci am mârâieli: dacă Nico a mers slab, de ce a jucat până s-a accidentat? Idem, Zicu, pe care l-am încurajat cu drag. De ce a intrat aşa de târziu, Marica, de la care eu am aşteptat enorm şi a dat nimic? De ce nu au jucat deloc R. Ştefan, Lazăr, Maftei? În acest 0-2, decis în ultimele minute (ca-n egalul cu Albania) - şi de arbitru! - doi jucători şi-au făcut treaba: Pantilimon în zi de graţie şi neobositul Chivu. Nu se văzuse meciul de 2-0, cu Bosnia, când le bleus au dat serie letală în min.72 şi 78? Pierdem repetând aceleaşi erori. Cu aceeaşi obsesie. Şi fraieri, şi săraci, şi furaţi!