Ce lipseşte ca să iubeşti cu adevărat România

Pare cel puţin exagerat sau aproape un păcat capital să te întrebi dacă merită să iubeşti România. E de la sine înţeles că trebuie să o iubeşti. Eşti obligat. Probabil că ai primi sute sau mii de motive pentru care nu ar trebui să te întrebi aşa ceva. Dar foarte puţine pentru care ar trebui să o iubeşti.

Sigur că recursul la istorie, familie, strămoşi, sacrificii, tradiţii şi alte exemple din categoria romantică par a fi cât se poate de valide. Doar că pentru cei care trăiesc astăzi ar fi mai sănătos să le oferi motive concrete, aproape palpabile, pentru a crede din nou în ceea ce ar putea însemna România.

Cred însă că lipsesc două elemente fără de care iubirea faţă de propria ta ţară devine îngrozitor de dificilă.

Primul dintre ele este lipsa puterii de a face ceva. Imposibilitatea de conta şi de a reprezenta ceva. Puterea de a schimba cu adevărat ceva ce nu merge. Nu e ca şi când nu ştim ce e greşit, ce dă rateuri, ce nu ne place. Ştim cu toţii ce nu e bine, nu e nevoie de cine ştie ce analiză complicată. Şi, cu toate astea, trec ani după ani fără ca ceva semnificativ să se întâmple şi să te facă să speri că se poate mai bine.

După tragedia de la Colectiv şi cazul Hexi Pharma, ai fi crezut că sistemul de sănătate se va schimba din temelii. Nimic nu s-a întâmplat cu adevărat. După discuţiile interminabile despre falimentul educaţiei, ţi-ai fi închipuit că se va cutremura sistemul din temelii. Şi, apropo de cutremur, după cel din 1977 ai fi crezut că o să avem grijă de oraşele noastre, dar uite că nu. Autostrăzile au devenit obsesii naţionale fără să construim un kilometru măcar.

Probabil că suntem singura ţară din lume care are proteste pentru eliberarea justiţiei şi construirea de autostrăzi, aproape simultan. E semnul cel mai evident al disperării şi al lipsei de putere. Fiecare dintre noi, societatea în ansamblul ei, clasa politică. Nimeni nu pare a fi în stare să facă ceva care să mai poţi crede.

Al doilea este credinţa adâncă în faptul că nu se va schimba nimic. Că nu are niciun rost să te oboseşti să faci ceva. Că nimic nu va fi vreodată bine. Nu are rost nici să mai încerci. Dacă nu eşti deja obosit, eşti sigur dezamăgit şi stors de vlagă. Renunţarea vine de la sine. Cine încă mai speră fuge din ţară. De altfel, nici nu trebuie să ne mai mire când câte un politician ca Firea enunţă dispreţuitor că, dacă nu-ţi convine, nu ai decât să pleci.

În condiţiile astea, de ce ai iubi cu adevărat România? Ce-ţi oferă ea ca să rămâi? Să te întorci? Să mai speri? Nimic. Doar că e greu să ai curajul să recunoşti şi atunci te refugiezi în amintiri, pentru că prezentul nu mai are nicio speranţă.

De asta, atunci când te uiţi la ce se întâmplă astăzi, te ia şi lehamitea. Poţi să înţelegi jocul politic, poţi să accepţi că interesul electoral şi al partidului tău e important. Că ai vrea să fie preşedinte, premier sau primar cel care îţi e coleg. Dar e de neacceptat ce se întâmplă în baletul ăsta mincinos al Parlamentului care mimează democraţia şi politica, deopotrivă. Am compromis centenarul, comemorarea a 30 de ani de la Revoluţie, ideea de prima femeie prim-ministru, noţiunea de moţiune de cenzură şi probabil cam toate principiile şi ideile care ar face atmosfera respirabilă în societate.

Aşa că nu mai rămâne decât exerciţiul în sine, curajul de a te întreba de ce ai mai iubi România. Este dovada supremă că încă îţi mai pasă. Contestarea în sine este necesară pentru o minimă sănătate socială şi mentală. Nu de alta, dar propaganda politică a distrus şi compromis şi ideea de iubire şi mândrie naţională.

Până când nu ne întrebăm de ce am mai iubi această ţară şi cum putem să ne oferim noi înşine bucuria de ai iubi, vom trăi într-un fals patriotism şi o realitate tristă.