Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Au trecut câteva săptămâni, fără ca ecourile, în general nefavorabile, să se fi stins cu totul, de când peste o sută de membri ai Academiei Române au semnat o scrisoare redactată de doi colegi ai lor (şi ai mei), în care se protesta în cea mai clară limbă de lemn ceauşistă contra înstrăinării bunurilor ţării, nu de către guvernele, indiferent de culoare politică de după 1989, ci de către diverşi investitori străini din companii internaţionale.

(Mă fac că nu observ legătura cu acuzaţiile aduse de PSD companiilor internaţionale sau lui Soros pentru a fi manipulat, chipurile, sutele de mii de manifestanţi din toate oraşele ţării de-a lungul lunii februarie. Cât despre faptul că parlamentul, călăuzit de acelaşi PSD, n-a votat nici până azi legea, recomandată de UE, prin care investitorii străini sunt obligaţi să plătească impozite în ţările în care realizează profit, ce ar fi de spus?). Au existat şi semnături retrase ulterior, care s-au dovedit false. Chiar şi o retractare care nu retracta nimic. Dar ce contează! Între alte critici, s-a arătat cu degetul spre funcţiile politice pe care le-au avut în trecutul regim unii dintre semnatarii scrisorii. În ce mă priveşte, nu cred că apartenenţa politică în regimul comunist a semnatarilor reprezintă problema principală. Pentru mine personal, altele sunt motivele de îngrijorare. Ele sunt în număr de două: faptul că există intelectuali, membri ai celui mai înalt for academic, care gândesc şi se exprimă după 27 de ani de la revoluţie în maniera tipic naţional-comunistă dinainte de 1989; şi faptul că semnatarii fac parte din elita intelectuală a României, astăzi, ca şi, destui dintre ei, chiar şi ieri.

S-a arătat cu degetul spre funcţiile politice pe care le-au avut în trecutul regim unii dintre semnatarii scrisorii. În ce mă priveşte, nu cred că apartenenţa politică în regimul comunist a semnatarilor reprezintă problema principală.

Dacă era vorba de nişte veleitari, treacă-meargă. Dar e vorba, din nefericire, de nişte oameni realmente valoroşi, în domenii diferite, şi, nu în ultimul rând, de câţiva scriitori de mâna întâi, ca să rămân la domeniul pe care-l cunosc. Care să fie cauzele acestui scandalos derapaj? După părerea mea, cauzele sunt în număr de două.

Înclinaţii naţionaliste

Prima ţine de afilierea politică actuală, declarată au ba, a semnatarilor. Până la un punct e normal. Votează fiecare cu cine crede de cuviinţă. Deşi, de la nişte intelectuali care aparţin cremei acestei ţări, ne-am fi aşteptat la o minimă independenţă de apreciere a situaţiei politice. Aş fi vorbit despre o evoluţie a mentalităţii, dacă aş fi crezut că semnatarii sunt, nu toţi, dar majoritatea, foşti comunişti în gândire. Adevărul e că nu sunt. În aceste condiţii, cum să admitem că E. Simion sau N. Breban nu-şi dau seama de balivernele alde PSD pe tema „infestării” Pieţei Victoriei de spiritul lui Soros? Că un mare critic literar şi un mare romancier, poate cel mai de seamă al deceniilor postbelice, merg pe mâna fostului baron de Teleorman, actualmente de România, şi a ciracilor săi? Bulversantă ipoteză! A doua explicaţie nu ţine de acest duh de turmă, ci de împărtăşirea din aceeaşi sursă de valori moral-politice de tip nou şi deopotrivă vechi: totdeauna şi nesmintit pentru ce ni se întâmplă nouă, vinovat este străinul, celălalt.

Comunismul n-a fost românesc, ci importat din URSS. Răspândacii ideologiei roşii n-au fost români, ci evrei. Aţi uitat, stimaţi cititori? Ei bine, eu n-am uitat. M-am bătut, umăr la umăr, cu Eugen Simion contra ravagiilor protocronismului în anii 1970-1980. Ca să-l descopăr, după 1989, pe criticul iubit de toţi dascălii de română, aliat, mai întâi, al lui Mihai Ungheanu, protagonist al protocronismului ceauşist, iar acum al înfricoşaţilor de soarta ţărişoarei noastre intrate pe mâna capitalismului mondial.. M-am bătut în prima linie pentru dreptul lui Nicolae Breban de a-şi publica romanele neconvenabile regimului (mi-am pierdut rubrica de cronică literară vreme de şase luni în 1977 fiindcă i-am lăudat romanul „Bunavestire“, contrar indicaţiilor PCR, din conducerea căruia el, nu eu, făcuse parte!), ca să aflăm apoi de colaborarea lui cu generalul Pleşiţă iar acum de simpatiile lui naţional-comuniste în straie noi. Sigur, legea mutilată aflată de câţiva ani în vigoare l-a absolvit de „colaborare”, ca şi pe Dinu Giurescu sau pe Marian Munteanu. Dar cine îl absolvă de responsabilitatea morală de a-l fi convins pe Goma să scrie reportajul mizerabil despre florile sădite oficial pe mormintele celor îngropaţi, nu de cutremurul din 1977, ci de graba lui Ceauşescu de a şterge urmele dezastrului? Îl cunosc demult pe Ion Aurel Pop. I-am citit toate cărţile, îi respect înclinaţiile naţionaliste, dar mă întreb: ce are a face scrisoarea academică redactată, între alţii, de el, cu patriotismul şi cu adevărul istoric. Mai e cazul să spun: absolut nimic?

Optimismul meu se duce pe apă la vale, ceas de ceas şi zi de zi.

Pâinea rezistenţei prin cultură

Repet: dacă ar fi vorba de nişte intelectuali anonimi, m-aş fi făcut că nu bag de seamă. Am destule pe cap cu veleitarii care ne-au mâncat, vreme de un an, zilele la USR ca să trebuiască să mă complic. Dar e vorba de colegi ai mei cu care am împărţit pâinea rezistenţei prin cultură de-a lungul deceniilor de comunism. Scrisoarea lor (măcar de-ar fi semnat-o fără s-o fi citit!) îmi dă o stare de inconfort şi de alarmă intelectuală cum n-am mai cunoscut de la revoluţie încoace. Mă trezesc dimineaţa întrebându-mă: E, Simion, N. Breban, Mircea Martin, Aug. Buzura, ce e cu voi?! Sau cu mine e ceva? Se prea poate: dar, în acest caz, lucrurile stau mult mai rău în România de azi decât îmi închipuiam. Optimismul meu se duce pe apă la vale, ceas de ceas şi zi de zi. Şi, oricât m-aş strădui, nu vă pot fi recunoscător pentru a-mi fi deschis ochii asupra crudei realităţi că nu mai suntem capabili să rezistăm la intoxicări absolut stupide cum am fost înainte de 1989. Că ne-am pierdut imunitatea la toxicitatea ideologicului. În ce mă priveşte, trag nădejde că nu. Îmi adun toate puterile intelectuale ca să mă conving că nu risc să devin la fel de orb ca voi. A bon entendeur salut!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite