De fapt, mai corect spus este: Suedia va testa acest model de lucru, urmărind cu atenţie rezultatele în paralel cu cele obţinute prin intermediul unui program obişnuit de lucru. Încă ceva, experimentul va fi implementat în sistemul public. Ca atare, anumiţi angajaţi vor lucra cu o oră mai puţin decât restul colegilor lor, iar rezultatele urmează să decidă dacă se va trece la nivel general de la şapte ore de lucru la şase. Măsura aceasta vine după ce o nouă reglementare în Franţa le propune angajaţilor să evite să-şi verifice după program email-urile de lucru sau să răspundă la telefoanele date de companie, totul în sensul diminuării stresului gestionat de pe urma unor astfel de gesturi. 
 
Prima premisă ar fi aceea de a nu gândi lucrul de şase ore ca o diminuare a cantităţii muncii. Ca atare, nu mai puţin, ci mai bine.
 
Acesta ar fi primul argument. Există numeroase metode de eficientizare a muncii, de evitare a perioadelor moarte în care angajaţii sunt obligaţi să se facă ocupaţi doar pentru a părea astfel în ochii companiei. Mai mult, tot în sensul unei munci mai bine făcute, majoritatea angajatorilor nu au nici cea mai mică idee despre cum anume pot eficientiza munca angajaţilor lor. De exemplu, grecii au cele mai multe ore de muncă raportate din Uniunea Europeană, mult mai multe decât nemţii. Totuşi, angajaţii greci sunt cu 70% mai puţin productivi decât cei din Germania. Oare cum stă România? Incredibil de prost. Angajaţii români sunt campioni în privinţa prezenţei la birou (81%, comparativ cu 51% în Norvegia. sursa), dar stau rău în privinţa productivităţii. În 2012 eram chiar primii la orele petrecute la birou.
 
Da, o să mi se reproşeze, probabil, că în sistemul de stat se poate, dar în sectorul privat aşa ceva nu este posibil, că aici cantitatea de muncă este mult mai mare, că la stat se lucrează mai puţin. Sunt prejudecăţi fără argumente solide. Eu pun pe masă procedura de eficientizare a muncii prin intermediul unor instrumente sau metode pe care, deocamdată, angajatorii le evită. Îmi este încă inexplicabil cum în 2015 angajatorii nu reuşesc să includă în fluxul de muncă din propriile companii numeroasele procedee de automatizare care i-ar oferi angajatului şansa să gândească productiv, să respire şi să se orienteze spre următorul nivel calitativ al companiei pentru care lucrează. Un simplu exemplu: avem instrumentul numit Spaţiul Virtual de la ANAF care nu coincide cu documentele avute de angajatele de la ghişee. O funcţiionalitate optimă le-ar acorda acestora şansa să se ocupe de alte sarcini. Aş putea să vă ofer o listă întreagă de exemple, dar mă opresc. Deocamdată, lucrăm mult şi prost, cel puţin comparativ cu alte state europene. 
 
A doua chestiune este legată strâns de eficientizarea muncii şi evitarea perioadelor moarte în concentrarea unui angajat. Avem în faţă un conglomerat de elemente: puterea de concentrare a unui individ este o chestiune limitată temporal, acesta are nevoie de pauze constante pentru a redeveni productiv, pauzele recomandate (de exemplu, la job-urile office care presupun 8-10 ore de stat la calculator, se recomandă pauze la aproximativ o oră pentru a nu fi afectată sănătatea angajatului), pauzele de socializare, pauzele de masă, pauzele de Facebook, pauzele recreative, şedinţele interminabile şi cel mai adesea fără finalităţi clare etc. Toate aceste elemente nu sunt, de obicei, gândite în sensul eficientizării muncii angajatului şi oferirii unui suport din partea angajatorului pentru ca ambele părţi să beneficieze de pe urma productivităţii angajatului. 
 
Al treilea segment este cel al productivităţii, însă merge foarte bine în tandem cu cel de-al doilea menţionat. Aici trebuie să remarc faptul că angajatorul român este înclinat spre o cultură a cantităţii, nu a calităţii în care să se vizeze creşterea productivităţii angajatului său, să-l facă să performeze pentru a putea să aducă valoare pentru compania sa. Cel mai adesea, angajatul este copleşit de sarcini peste sarcini, task-uri care par să nu se mai oprească, iar întreg mecanismul nu poate fi decât contra-productiv. Tot din sursa citată mai sus, avem o rată a productivităţii de 5.6 euro/ oră, comparativ cu 56 euro/ oră cât este în Norvegia şi, evident, sub media europeană. Deci, concluzia angajatorilor de la noi pentru a creşte productivitatea a fost să lucrăm şi mai mult. Da, tocmai de asta am avut cea mai mare creştere în acest segment, dar nu a venit organic şi creativ, ci tot cantitativ. Încercăm să-i prindem pe alţii din urmă stând ore în şir la birou.
 
România a avut o creştere de 14% în privinţa productivităţii (sursa), peste Bulgaria, Lituania sau Letonia. Motivul este şi că celelalte state au deja o situaţie normală, o evoluţie firească a productivităţii, noi avem nevoie de salturi. Olanda şi Germania, economii productive, sunt cele mai apropiate de ideea de lucru de şase ore. Noi ne afundăm în mai multe ore, iar această chestiune nu vine tocmai bine într-un flux alert, într-un timp comprimat. Angajaţii petrec de la una la două ore pe drum spre & de la job, apoi încă alte 8-10 ore la birou, cel puţin, căci ştiu şi cazuri cu mai multe ore lucrate la activ pe zi, iar timpul pentru pasiuni, familie sau relaxare? Acestea sunt parte integrantă din pachetul productivităţii, dar să le spună asta cineva şi angajatorilor. O companie cu sediul în Cluj a venit în întâmpinarea angajaţilor ei cu ideea de a construi creşă & grădiniţă într-o clădire pe lângă sediu. Aţi spune că-i foarte bine. Bun, mie mi se pare o extensie a job-ului în familie/ în timpul tău liber sau invers, cum vrem să interpretăm lucrurile. Compania şi-a văzut scopul: angajaţii lor stau peste program, lucrează, uneori, mult peste cele opt ore, ca atare, să nu mai existe discuţii gen „eu cum şi când să-mi duc la grădiniţă copiii", au investit într-o instituţie specială pentru angajatori. Următorul pas: asigurarea de locuinţe de dormit într-un alt sediu amplasat lângă cel al companiei. Sir Ken Robinson remarca gravitarea vieţii unui individ în timpul luni - vineri, în aşteptarea zilelor de sâmbătă - duminică. Da, oare în câte cazuri nu se întâmplă asta, de fapt? Ce faci de luni până vineri? Nimic, munceşti şi, dacă ai, îţi duci/aduci copiii de la şcoală. A, eventual mai şi dormi.  
 
Un al patrulea argument este cel al serviciilor oferite. Economiştii ar putea veni să spună: eşti productiv simultan cu valoarea pe care o adaugi. Ok, în România se asamblează la bandă, în timp ce în Germania se gândesc autoturisme noi sau se cercetează noi tehnologii. În România se externalizează servicii, iar în alte ţări să inovează. Inclusiv în domeniul cercetării academice, românii doar fac review-uri, analizează, rareori reuşesc să se impună prin ceva original, iar atunci când încearcă să o facă, sunt priviţi cu scepticism de propriul lor sistem. Totul este axat în universităţi pe acumularea de articole în reviste internaţionale cotate, aproape că nu contează unde, atât timp cât publicaţia are cotaţia respectivă. Toate acestea sunt puse în aceeaşi balanţă cu mâna de lucru ieftină. Bine, există şi la noi start-up-uri super interesante, cu potenţial deschis spre inovare, spre a produce mai mult decât un serviciu pentru exterior, dar cazurile sunt prea puţine. Acest element este corelat direct cu eficientizarea muncii. Credeţi că românii nu pot dezvolta/ crea nu ştiu ce tehnologii sau produse? Ba da, dar când şi cum, când ei sunt prinşi în zona casă – job aproape toată ziua într-o multitudine de sarcini sau sunt prinşi administrativ în tot felul de mecanisme super întortocheate prin care să facă dovada muncii lor. 
 
Aş ridica şi chestiunea eticii muncii. Este un subiect sensibil, în mod special pentru angajatorii români care se mulţumesc să-l jongleze în interiorul regulilor de conduită internă. Mai apoi, domeniul suferă şi de absenţa unor specialişti, însă totul rămâne supus dezbaterilor. Totuşi, de la etica muncii se poate ajunge lesne la etica relaţiilor interpersonale şi la mentalităţile care ghidează angajamentele angajatorilor & angajaţilor. Este foarte binevenită lucrarea psihologului Daniel David despre mentalitatea românilor. Psihologia Poporului Român scoate la iveală neîncrederea în oameni ca fiind trăsătura esenţială a românilor. Mă rog, simplist spus, trebuie să-i citiţi materialele publicate până acum pe subiect, sunt toate extrem de relevante şi interesante. Domeniul eticii muncii ar putea regla o serie întreagă de neajunsuri ale înţelegerii angajator – angajat nu doar într-un sens formal sau care să ţină exclusiv de semnarea unor hârtii doveditoare de regulament intern. Mai mult, trebuie avută în vedere inclusiv responsabilitatea angajatului faţă de munca sa, este un element cheie al înţelegerii angajator – angajat. Eu gândesc această propunere plecând de la această uriaşă asumare: responsabilităţile celor două părţi angrenate în domeniul muncii
 
Sunt doar cinci aspecte, lista poate fi prelungită cu altele sau poate fi, la fel de bine, comprimată. Merită cel puţin să ne gândim la varianta încercării să ne eficientizăm munca, să devenim mai productivi nu lucrând mai mult, ci mai puţin şi mai calitativ. Acest lucru ar echivala cu o adevărată reformare a procesului muncii în România, însă sunt sigur că există companii dispuse să-şi asume curajul şi riscul încercării.