Cât de pregătită era armata română pentru a executa ordinul "Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!"
0
adevarul.ro în colaborare cu revista Historia vă prezintă, în saptamâna 14-22 iunie, o serie de materiale si analize atent documentate legate de implicarea armatei române în operaţiunile de război declanşate la data de 22 iunie 1941, la ora 2.20. Pe parcursul acestor zile vom publica în exclusivitate imagini de arhivă din acea perioadă, mărturii şi documente scoase la lumină de reporterii revistei Historia dar şi analize "la rece
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939 a creat o situaţie deosebit de gravă României, prinsă în cleştele acordului dintre Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la 23 august 1939, prin care cele două mari puteri totalitare îşi împărţeau sferele de influenţă în istmul ponto-baltic.
Sistemul său de securitate, clădit cu migală în perioada anterioară şi care generase mari speranţe în privinţa trăiniciei lui, fusese puternic afectat de noul curs al evenimentelor, astfel că statul român dispunea doar de forţa sa militară pentru a supravieţui marilor încercări ale momentului. Dar, problema principală, care preocupa, deopotrivă, clasa politică şi opinia publică era aceea a valorii organismului militar românesc. Era, cu alte cuvinte, capabilă armata să asigure, singură, integritatea teritorială şi independenţa politică a ţării, să respingă agresiunile vecinilor săi revizionişti?
Chestiunea a fost dezbătută îndelung de planificatorii militari în anii interbelici, iar concluzia la care au ajuns era aceea că apărarea prin forţe proprii prezenta dificultăţi majore. De aceea, s-a impus crearea unui sistem de alianţe care să suplinească, de o manieră decisivă, neajunsurile generate de poziţia geopolitică şi geostrategică şi insuficienţa forţelor militare. Sintetic, apărarea României Mari s-a cristalizat în sintagma „problemul strategic românesc".
Calculele specialiştilor militari au arătat că România putea să facă faţă fără mari probleme unei ofensive, separate sau întrunite, dinspre sud sau dinspre vest. Armata română era, însă, incapabilă să reziste unei agresiuni sovietice, precum şi unui război pe trei fronturi. Cea mai vulnerabilă a fost considerată frontiera de est, România având dezavantajul de a fi situată în „cordonul sanitar", la periferia atât a lumii occidentale, cât şi a celei ce se autointitula „comunistă". Prin urmare „problemul strategic românesc" nu avea o soluţie militară, decât în măsura în care ajutorul partenerilor occidentali, Franţa şi Anglia, sosea cu rapiditate, ori cel al aliaţilor din regiune era oportun şi eficient. Scenariile strategice aveau în vedere apărarea graniţei de vest prin concursul Micii Înţelegeri (Mica Antantă), iar a celei de sud prin contribuţia Înţelegerii Balcanice (Antanta Balcanică ). Cât priveşte frontiera de est, ea era asigurată de alianţa româno-polonă, parafată la 3 martie 1921 şi reînnoită de câteva ori în anii interbelici.
Or, desfăşurarea evenimentelor din anii 1938-1939 a condus la distrugerea acestui sistem, perfect din punct de vedere teoretic, şi la încercuirea operativ strategică a statului roman. Era cea mai grea situaţie ce se putea imagina, apărarea ţării transformându-se, după septembrie 1939, într-o „obsesie strategică" pentru planificatorii militari de la Bucureşti.
Cuib de mitralieră al infanteriştilor români din Basarabia foto: historia.ro
Restructurări de dispozitiv
Pentru a face faţă împrejurărilor, autorităţile române au purces la măsuri urgente şi de mare importanţă. La 4 septembrie 1939, guvernul a hotărât mobilizarea generală, fiind chemaţi sub arme toţi cetăţenii care aveau ordinele de chemare, indiferent dacă efectuaseră sau nu concentrarea de instrucţie în anul respectiv. Tot la începutul lunii septembrie, România şi-a precizat şi poziţia politică faţă de război. Consiliul de Coroană a proclamat, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict". Atacul Armatei Roşii asupra Poloniei din 17 septembrie 1939, ce reprezenta o primă materializare a acordului germano-sovietic, a determinat restructurarea întregului dispozitiv operativ. Grupul de armate nr. 1 şi Armata 4, create anterior, au fost transferate din vestul ţării în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, teatrul de est devenind, din nou, principal. Prin Directiva operativă nr. 11 din 23 septembrie 1939, Marele Stat Major a fixat misiunea Grupului de armată, acesta trebuind să respingă ofensiva inamicului dinspre nord şi est, prin organizarea a trei poziţii de rezistenţă, ultima fiind Carpaţii Orientali-valea Tazlăului-valea Trotuşului-Siretul inferior. Era, practic, celebrul aliniament fortificat Focşani-Nămoloasa-Galaţi, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea după planurile maiorului german Maximilian Schuman. În partea de vest, a rămas Armata 1 cu două corpuri de armată, iar în sudul ţării, inclusiv Dobrogea, a fost dislocată Armata 2, recent constituită. Un asemenea dispozitiv era concordant cu situaţia militară a ţării şi încerca să acopere toate direcţiile strategice ameninţate.
Încercări de modernizare
În perioada menţionată, întărirea armatei a constituit o prioritate a actului de guvernare, fapt ce s-a concretizat în numeroase măsuri pe linie militară. De exemplu, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu, instalat la 24 noiembrie 1939, şi-a propus să desăvârşească „organizarea militară şi materială a ţării în vederea apărării patrimoniului naţional" (...) „reorganizarea producţiei şi a muncii naţionale în vederea ridicării potenţialului de război".
Dar ele nu au fost înserate într-un program coerent de reformă, astfel că structura moştenită din perioada interbelică nu a fost modificată prea mult. Unele dintre iniţiative au fost în consens cu tendinţele moderne din domeniul construcţiei militare şi al noului mod de purtare al războiului. Din rândul acestora menţionăm crearea, la 20 octombrie 1939, a Brigăzii 1 motomecanizate, compusă dintr-un batalion de specialităţi, două grupuri de vânători moto şi un regiment de artilerie. Marele Stat Major mai avea în proiect constituirea unei a doua brigăzi de acest tip, dar lipsa materialului blindat a făcut imposibilă materializarea ideii. Alte măsuri s-au dovedit contraproductive, sporind structura şi aşa stufoasă a comandamentelor care înghiţeau personal, fonduri şi mijloace în detrimentul forţelor luptătoare. Iată, de pildă, la 15 noiembrie 1939, s-a creat Comandamentul Corpului de cavalerie, dar atribuţiile lui se suprapuneau peste cele ale Inspectoratului General al cavaleriei, care coordona instrucţia din punct de vedere tehnic. De asemenea, s-au menţinut, fără nicio justificare, cele trei departamente de resort - Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei - ceea ce a creat disfuncţionalităţi în exercitarea actului de conducere. Nici transformarea batalionului de marş, destinat să asigure completarea cu efective a marilor unităţi combatante, în al patrulea batalion activ al regimentelor de infanterie nu a fost o măsură inspirată, deoarece lipsea armamentul şi echipamentul necesar pentru a le transforma în subunităţi de luptă eficiente.
La rândul ei, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă a rămas un punct nevralgic nu atât din cauza banilor, cât din considerente politice. Nici Germania, care preluase industria de război cehoslovacă, nici aliaţii anglo-francezi nu erau prea dispuşi să asigure României materialul de război care îi era necesar, atâta timp cât ea rămânea neutră. Cum industria autohtonă nu putea asigura decât o parte din necesităţi, dotarea armatei române a rămas, practic, la nivelul antebelic.
Se încarcă comentariile...
