Carnet de membru număr 1.607.525

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Herbert von Karajan, un dirijor proeminent şi fiul unei familii mici burgheze din Salzburg, de origine aromână, a fost fără îndoială un geniu muzical. La numai 27 de ani, a fost numit cel mai tânăr Generalmusikdirektor al Germaniei. A susţinut concerte în Bucuresti, Bruxelles, Stockholm, Amsterdam şi Paris.

A fost cel mai popular dirijor al tuturor timpurilor şi a vândut peste 200 de milioane de discuri. Wow! Totuşi! Biografia acestui wunderkinder are un mic defect. Karajan a fost membru al partidului nazist. S-a înscris în partid pe 8 aprilie 1933, iar carnetul lui de membru a avut numărul 1.607.525.

Ar trebui ca apartenenţa lui politică şi crezul său în Sozialismus să umbrească talentul creator? Ne spune ceva despre caracterul lui ca fiinţă umană? Despre moralitatea lui? Cu siguranţă. Putem însă avea standarde duble şi separa plăcerea noastră pentru muzică, artă şi literatură, de omul care a creat-o? Nu e aceasta ipocrizie şi gir moral indirect pentru alegerile lor de viaţă? Am un amic care iartă multe pocinoage unui prieten de-al lui, motivând că geniilor li se iartă mai multe. Geniile nu se supun aceloraşi standarde morale? Este OK dacă un geniu comite o infracţiune? L-am ierta mai degrabă Scorsese dacă bate pe cineva, decât pe electricianul blocului?

Papa Benedict XVI a fost, de asemeni, membru al partidului hitlerist. La vremea respectivă era obligatoriu. Metodele coercitive ale regimurilor autoritare nu erau un secret pentru nimeni: dacă nu erai cu ei, erai împotriva lor. Unii însă s-au înrolat din credinţă într-o eră nouă. Au crezut în schimbare, chiar dacă istoria şi-a ieşit din matcă şi schimbarea s-a dovedit atroce. Au crezut că evoluţia înseamnă revoluţie.

Am omorât oameni în război, m-am duelat şi mi-am ucis adversarii. Am pierdut la cărţi de joc, am irosit truda ţăranilor care munceau pentru mine, i-am pedepsit pe aceştia într-un mod teribil, am preacurvit cu femei uşoare şi am înşelat cât am putut. Minciuna, furtişagul, adulterul de toate felurile, beţia, violenţa şi crima au fost toate comise de mine, şi nici măcar o singură crimă nu am omis. Şi totuşi. Am fost considerat de semenii mei ca un om relativ moral. Aceasta a fost viaţa mea timp de zece ani”. Acestea sunt cuvintele autobiografice ale lui Tolstoi.

Ca mulţi alţii, Tolstoi a rămas în conştiinţa colectivă ca un scriitor de categorie grea. Viaţa lui particulară şi acuzaţiile de viol ale unei minore rămân uitate, aduse când şi când în discuţie de câte un profesor de literatură disperat să trezească interesul puştilor de 15 ani prea vexaţi şi preocupaţi să trimită SMS-uri despre 50 Cent şi Pittbull. „Profu’ ăsta e naşpa rău, dar tipul ăla, Tolstoi, era super tare, frate. Băute, femei, arme”.

Michael Jackson a murit. Ca majoritatea obituarelor, în care avem norocul să nu ne regăsim, o veste de acest gen ne face să reflectăm la ce este cu adevărat nemurirea.

Din curiozitate lingvistică am încercat să găsesc sinonime ale vieţii fără de moarte şi am dat peste unul interesant: athanasia. Athanasia este un nume tare drăguţ, de origine greacă care mai înseamnă şi nemuritor. La polul opus se află euthanasia care insinuează o „moarte bună”. Athanasia a dat naştere în secolul al XV-lea unei secte creştine, cu acelaşi nume şi susţine, contrar celor trei doctrine monoteiste, că reîncarnarea este posibilă şi că „thanatos” poate fi cucerit, recte nemurirea este posibilă.

Ce au în comun Herbert, Michael, Lev şi Papa

Vă puteţi întreba cum de îi pot amesteca pe Karajan, pe Papa Benedict, pe Michael Jackson, Tolstoi şi Biserica în aceeaşi oală. Simplu, sunt toţi uniţi de un atribut comun: nemurirea şi feluri în care o putem obţine.

Ca şi Tolstoi, Michael Jackson a fost acuzat şi achitat de pedofilie, deşi la vremea respectivă mass-media i-a fost neprietenoasă şi a fost tentată să acorde credit moral copilului, care la rândul lui a rămas în memoria colectivă fără să fi făcut nimic demn de luat în seamă. Ca mulţi alţii, de altfel.  Sunt de ajuns zece minute pe unul din canalele de televiziune locale ca să vedeţi despre ce vorbesc.

Evident, nu mă aflu aici ca să îl înfierez pe Karajan ca nazist, pe Jackson ca pedofil, pe Tolstoi ca violator, pe Schopenhauer ca maniaco-depresiv cu ciudăţeniile lui şi cu arma ascunsă sub pernă şi cu procesele în care era acuzat de violentarea unor bătrânele cumsecade, pe Nietzsche ca drogat dependent de haşiş şi clorhidrat, sau pe Rimbaud ca alcoolic dependent de absint.

Nu ar trebui să judecăm oamenii, ci moştenirea pe care au lăsat-o, corect? Dar putem să îi separăm? Nu sunt condiţionate reciproc? Ar fi strălucit Nietzsche fără droguri? Ar fi putut reuşi social Karajan fără ajutorul aparatului de promovare nazist?  Probabil că nu. Şi noi nu ne-am fi bucurat de producţia lor culturală.

Aşadar, ce este nemurirea? 

Ne asigură virtuozitatea morală un loc în istorie? Cu siguranţă nu. Lee Harvey Oswald (asasinul lui JFK), Robert Oppenheimer (creatorul bombei atomice), Adolf Hitler şi Jack Spintecătorul îşi petrec eternitatea în aceeaşi încăpere celestă ca şi Gandhi, Maica Tereza, Iisus şi Mohamed. Pentru cei care vor musai să creadă într-o justiţie divină post-mortem, lucrurile sunt clare: la dreapta se duc cei drepţi, d’alde Gandhi, Iisus & Co, la stânga, cei care au dat cu bâta în balta umanităţii: Adolf, Oswald şi Jack.

Unde se duc Michael Jackson şi Karajan? Şi-au câştigat pe bună dreptate dreptul la nemurire şi nu s-a dovedit cu acte în regulă că inocenţa lor morală a fost deflorată. Iubirea necondiţionată şi oarbă a cohortelor de admiratori le-a păstrat un loc în Cartea Morţilor. Este oare iubirea celorlalţi răspunsul pentru propria noastră salvare de neant? Nu căinţa şi verticalitatea ar fi trebuit să facă treaba asta? În final, parcă nici nu mai contează cât de dubioase au fost vieţile lor particulare, pentru că ce rezidă în noi este moştenirea lor, dar mai ales emoţiile pe care le-au creat.

Poate că este adevărat ce se spune, că vom uita ce au spus şi vom uita ce au făcut, dar nu vom uita niciodată cum ne-au făcut să ne simţim: fericiţi, furioşi, trişti, surprinşi, dezgustaţi, înfricoşaţi sau doar dezamăgiţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite