Canonul românesc

Cel puţin anul acesta, este mai mult decât necesar să răspundem la întrebarea legată de ceea ce ne defineşte. Nu prin proiecţii agresive, nici prin delimitări faţă de ceea ce ne închipuim că ar fi neromânesc, ci prin cunoaşterea de sine.

Cel mai bine te poţi cunoaşte atunci când trebuie să te prezinţi altora. Ce le spui despre tine? Ce recomandări de lectură le faci pentru a te înţelege şi, de ce nu, iubi? Unde ai duce pe acest altcineva care nu ştie nimic despre România, dar care nu are o viaţă la dispoziţie doar pentru tine? Evident, nu te poţi prezenta dacă eşti nesigur, dacă ai aproximaţii şi goluri, dacă nu te plasezi coerent şi corect în timp şi pe hartă. Aşadar: ce trebuie să ştim despre noi înşine? Ce nu avem voie să nu ştim? Patriotismul nu scuză ignoranţa. Dimpotrivă.  

Şcoala, prin materiile pe care le cuprinde programa, ar trebui să mijlocească acest set de cunoştinţe. Şi totuşi, luate numai ca simple informaţii, ele nu reuşesc, la un loc, să ofere o imagine pe măsura complexităţii, să arate subtilităţile limbii, să contextualizeze suficient istoria, să pună în valoare creaţiile de artă şi nici măcar să probeze frumuseţile naturii de la noi. Cum am tot spus-o şi cu alte ocazii, după deceniile propagandei comuniste şi a dirijismului istoriografic, am ajuns într-un deficit dramatic de naraţiune identitară. Nu ne cunoaştem pe noi înşine.

Între mitologizarea pe placul dictaturii proletariatului – care prezenta drept împlinire a istoriei instaurarea comunismului – şi demitologizarea pe toată linia – proces din care rezultă că nu suntem, la scară istorică, mare lucru –, locul de mijloc nu este încă frecventat suficient. Există însă opere, de sinteză sau pe anumite epoci, care ar putea să ne ajute la repararea busolei. Alături de alte împliniri ale spiritului în limba română, ele ar merita să fie puse mai des în valoare, pe înţelesul generaţiilor şi prin mijloacele de comunicare actuale.

Evident, chestiunea nu este nouă, ca atâtea alte teme importante, dar în 2018 merită să reluăm discuţia în jurul unui canon românesc. Texte fundamentale, evenimente şi figuri, fapte şi locuri, inspiraţii plastice şi tradiţii, piese de teatru şi de muzică, sisteme de gândire şi isprăvi arhitecturale, confirmări în afara graniţelor ţării şi autori ignoraţi, curente şi mişcări, tentative şi promisiuni, umor şi film, mărturii şi lămuriri – toate acestea formează un potenţial canon, adică începuturi promiţătoare ale poveştii despre noi înşine.