Blestem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De mult, la mine-n cartier, blestemul era dus la rang de artă. „Să moară mama!” şi „Să-mi sară ochii!” erau rostite de neamurile mele atunci când doreau să evidenţieze faptul că ceea ce spun e adevărat şi demn de luat în seamă. Pentru cei din neamul meu de oameni cu carte, tata cu ale lui 7 clase fiind cel mai umblat pe la şcoli dintre toţi romii mai purii (traducere: bătrâni), aceste vorbe erau străine.

Sursa blestemelor utilizate de tata era o vecină, gadjie (o să o numim Aglaie), care reuşea să dezvolte limba română prin introducerea în lexicul curent a unor sintagme care, odată auzite şi rostite pe un ton asemănător celui folosit la incantaţiile magice, te făceau să te cutremuri.

Când eu eram copil, în urbea mea natală a avut loc un accident. O tânără fata a fost călcată de un tramvai şi sfârtecată. Legiştii şi-au dat seama că victima era de gen feminin numai după ce au descoperit că purta ojă pe unghii şi în geantă i-au găsit câteva produse specifice de cosmetică. Acest accident a generat largi dezbateri la grupul de femei bătrâne care ieşeau cu scăunelul în faţa porţii în fiecare seară, corp de specialiste reunite în ceea ce noi, copiii, numeam „Radio Baba”, dezbateri mai aprinse decât am avut noi în ultima campanie electorală. Lumea se întreba unde se ducea, ce făcea, cu cine era, dacă avea copii şi cine-i erau părinţii. Doamnele de la Radio Baba au decretat că era o tânără ce iubea un om însurat, se ducea la el şi de asta Dumnezeu „a bătut-o” şi, mai ales, au consfinţit faptul că femeia fusese mai întâi lovită de o maşină de unde ricoşase sub tramvai. Nimeni nu fusese de faţă şi oricum circulaţia informaţiei în acea perioadă era destul de deficitară, însă se pare că vecinele mele ştiau mai bine decât anchetatorii ce se întâmplase. Acest scenariu „real” a generat în mintea Aglaiei unul dintre cele mai mişto blesteme pe care l-am auzit vreodată, şi anume:„Să mă calce maşinile şi tramvaiele”. Când taică-miu a auzit asta, i s-a părut atât de cool încât l-a preluat. Trebuie să recunosc că nu a folosit nicio tehnică de citare, însă nici dorinţe ascunse să fie prim-ministru nu avea. Avea vreo 45 de ani când acest blestem era la modă.

Până la o vârstă, tata nu prea se ducea la biserică. La înmormântări mergea în serile de priveghere şi ajuta întreaga familie în acele momente grele. La noi, în fiecare seară de priveghi se oferă mâncare tuturor celor prezenţi, ca o ofrandă adusă atât celor care nu mai sunt alături şi, mai ales, celui care este atunci întins pe masă. Dacă familia defunctului nu poate susţine financiar un astfel de obicei, întreaga comunitate se mobilizează şi fiecare vine cu ce are pe-acasă. Ăi bătrâni spun că e bine ca cel ce trece în lumea de fără întoarcere să „simtă” că toţi sunt acolo şi mâncarea „oferită de sufletul lui” este percepută ca un ultim gest de respect făcut de cei ce au rămas să îi ducă dorul. Seara se cântă muzică de ascultare, un gen muzical specific, în care lăutarii cântă plângând alături de familie lucrurile pe care defunctul le-a iubit şi le-a lăsat pe lumea asta: mama, fraţii, copiii, casa, iubita, viaţa. Noaptea liniştea se aşterne şi mortului i se trage pânza pe ochi în încercarea de „a-l obişnui” cu liniştea rugii lumii de apoi, preotul citind stâlpii. Acest cântec ritualic întărit de stihurile slujbei de înmormântare l-a făcut pe tata să înţeleagă sensul vieţii şi să aibă certitudinea că omul trebuie să lase ceva în urma lui. „Aleluia, aleluia” rostit de preot îi suna mai degrabă ca un clopoţel ce anunţa finalul unei etape în care tu decizi ce vrei şi începutul uneia în care te laşi în mâna Lui. Cum el nu era pregătit să se ducă lângă El şi din teamă faţă de moarte a generat un nou blestem, folosit până avea vreo 60 de ani, şi anume „să zică popa Aleluia la capul meu”. Îl folosea atunci când ceea ce spunea era destul de grav şi serios şi dorea doar să sublinieze faptul că ceea ce spune/vrea atunci trebuie ţinut minte.

A înţeles că a avut o viaţă bună şi că greutăţile primite au avut darul de a-i încerca iubirea faţă de El.

Teama de a nu-şi vedea copiii mari şi la casa lor, de a nu avea timp să se bucure de nepoţi, de a experimenta mândria generată de acţiunilor copiilor etc. s-a estompat cu timpul. A fost prezent la toate nunţile noastre, a tremurat în momentul în care prima nepoată i s-a născut, a adormit-o pe picioare cântându-i cântece în limba română şi în romani, a dus-o la grădiniţă, a înscris-o la şcoală şi chiar a ajuns să se certe cu ea. A multiplicat experienţa asta de 3 ori, chiar şi la al treilea nepot se juca „de-a calul” prin casă cu cel mic. A înţeles că a avut o viaţă bună şi că greutăţile primite au avut darul de a-i încerca iubirea faţă de El. S-a apropiat de Dumnezeu, atât de mult cât a putut, şi a încercat să Îi facă pe plac. Nu ştiu dacă a reuşit pe deplin, însă ştiu că fricile sale s-au schimbat. Îi era teamă să nu moară fără de împărtăşanie şi fără de lumânare, însă şi mai teamă îi era să nu moară fără demnitate. Şi-a dorit să moară repede, să nu supere şi să nu deranjeze pe nimeni pentru că „eu mi-am trăit viaţa şi voi nu trebuie să creşteţi cu grija mea”. Blestemul folosit s-a schimbat: „Să n-am parte de lumânare” aduna dorinţa sa de a fi înconjurat de cei dragi, de a avea demnitate şi de fi pe placul Lui.

Dumnezeu i-a dat ce şi-a dorit. A murit demn şi fără să deranjeze pe cineva. Şi-a luat nevasta de mână, i-a zâmbit şi a închis ochii. Era pentru a treia oară într-o săptămână când inima sa bătea mult mai tare decât corpul său putea să reziste. A murit demn şi fără lumânare! Însă iubit de copiii şi de familia lui!

P.S. Niciodată, chiar niciodată, nu se blestema pe copii!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite