Autobuz cu olteni mitraliat de Armată

Autobuz cu olteni mitraliat de Armată

Alexandru Negoescu arată unde l-au lovit gloanţele Armatei Române

După ce au ciuruit o coloană de maşini sovietice la Brădeşti (Dolj), militarii români au tras în navetiştii care mergeau la Combinatul Chimic Craiova. Evenimentul petrecut pe 24 decembrie 1989 la Brădeşti, unde cinci maşini din URSS au fost mitraliate, se putea solda cu o catastrofă. Navetistul Alexandru Negoescu povesteşte cum a fost rănit la cap de un glonţ.

Ştiri pe aceeaşi temă

Alexandru Negoescu (64 de ani) s-a aflat în autobuzul cu navetişti atacat de TAB-urile Armatei în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989 la Brădeşti (judeţul Dolj), în jurul orei 6.00. Cu 30 de minute mai devreme, militarii ciuruiseră şi o coloană de maşini ruseşti, episod prezentat în „Adevărul" de ieri.

Mai citeşte şi:

Republica Moldova: Dosarele Securităţii au fost evacuate peste Nistru

7.617 file din documente au fost declasificate de MApN

Alexandru Negoescu a fost singurul cetăţean din comună rănit la Revoluţie, după ce câteva gloanţe ale Armatei Române l-au lăsat fără doi milimetri din ţeastă şi i-au găurit singura căciulă de astrahan (purtată, aşa, peticită, până aproape de zilele noastre).

„Pe mine mă nimeriră!"

În urma acestui episod, nea Alexandru s-a ales cu frecvente dureri de cap, cu un pogon de pământ şi cu o popularitate care i-a mai îndulcit nereuşita iniţiativelor ulterioare de a obţine un certificat de revoluţionar. „După ce l-au împuşcat pe tata, se strânsese lumea la noi, la poartă, ca la urs. Veneau să vadă mortul viu", povesteşte Marian, fiul săteanului din Brădeşti.

Citeşte poveştile cutremurătoare ale celor ucişi de armată la Timişoara, în decembrie 1989

„Era în jur de 5.30 dimineaţa. Plecasem la serviciu cu un vecin de-al meu, lucram la Combinatul Chimic din Craiova. Când am ajuns la şosea, am văzut o coloană de maşini trecând în viteză mare. Zburau! Zic: «Ia uite, Costică, ăştia sunt terorişti!». Am zis aşa, în glumă, că despre asta vorbea toată lumea atunci", începe nea Alexandru să povestească. Şi povesteşte frumos, cu un pronunţat accent oltenesc şi o neţărmurită mândrie faţă de încercarea pe care i-a hărăzit-o destinul.

Ne aflăm în data de 24 decembrie 1989, într-un autobuz ca toate autobuzele României comuniste. E dimineaţă.

Autobuzul ciuruit de Armată

Aproximativ 30 de oameni adunaţi de prin satele Olteniei moţăie pe banchete, aşteptând să ajungă la Combinat, unde trebuie să intre în tură la ora 7.00. Cu puţin înainte de a intra pe podul de la Brădeşti, asupra autobuzului se deschide focul dinspre TAB-urile Armatei, aflate de cealaltă parte a viaductului. Cuprinşi de spaimă, navetiştii se aruncă pe burtă, adăpostindu-se pe sub banchete. La un moment dat, din învălmăşeala de trupuri, o căciulă neagră de astrahan şi doi ochi curioşi se ridică deasupra bordului pentru a vedea ce se întâmplă. Erau ochii şi căciula lui Alexandru Negoescu. „Când m-am ridicat în sus, atunci mi-a dat în cap. Zic: «Gata, pe mine mă nimeriră!»".

Săteanul din Brădeşti a descoperit în acel moment că distanţa dintre viaţă şi moarte poate avea unităţi de măsură. „Gloanţele mi-au lăsat nişte zgârieturi ca de pisică. Doi milimetri dacă eram mai sus, m-ar fi omorât pe loc. L-am întrebat şi pe doctor după aceea: «Domn' doctor, cât are ţeasta omului?». Zice: «Patru milimetri. Doi ţi i-a luat, doi ţi i-a lăsat!»".

„«Fiuneau» gloanţele, ceva de speriat"

Într-un moment în care rafalele s-au mai domolit, oamenii au coborât din autobuz şi au luat-o la fugă peste câmp. „Am fugit cu un picior încălţat şi cu unul desculţ. «Fiuneau» gloanţele, ceva de speriat, făceau fiu-fiu! Cum merg albinele la stup, aşa treceau gloanţele. Au continuat să tragă după noi până am intrat în pădure. Nu ştiu cum de n-au nimerit pe niciunul, în afară de mine. A fost Dumnezeu lângă noi, acolo, de ne-a apărat. La un moment dat, am auzit că strigau prin portavoce: «Opriţi, predaţi-vă!

Înaintaţi cu mâinile sus, nu se întâmplă nimic!». Ce să mă opresc, că ăştia trag tot mereu?! Că mai trăgeau când şi când, nu se opreau deloc", rememorează Alexandru Negoescu.

Oamenii s-au răspândit peste câmpuri, ca nişte iepuri hăituiţi. Cu un picior desculţ, cu spaima cuibărită în suflet şi cu trei urme de gloanţe pe ţeastă, nea Alexandru s-a pomenit singur în mijlocul câmpului, cuprins de deznădejde: „Unde mă duc eu acu', că sunt rănit? Până la Filiaşi e departe!".

Omul a ales în cele din urmă cea mai simplă soluţie, îndreptându-se către dispensarul din sat. Un traseu altminteri banal, i s-a părut atunci încărcat de primejdii. „Am văzut un om venind pe lângă gard. Nu se crăpase bine de ziuă. M-am dat în dosul stâlpului de beton. Am zis: «Dacă ăsta vine spre mine, înseamnă că e terorist». La dispensar m-a luat o femeie şi m-a pansat. Zice: «Nu e mare lucru-aci. O zgârietură, aşa». În ziua de Crăciun, pe 25, a început să mă doară capul şi mă mai doare şi acum. M-am dus la doctor şi mi-a găsit puroi. Se infectase rana. Ce-am păţit, ce chinuri am mai tras!", se vaită Alexandru Negoescu.

„Era bună o pensie de revoluţionar"

Alexandru Negoescu n-a stat nicio zi în spital, întrucât nu erau locuri. În zilele următoate l-au căutat acasă, de la Armată şi de la Poliţie, ca să dea declaraţii. „Mi-au cerut să le dau declaraţie şi atât. Nu le-am zis nimic, eram bucuros că am scăpat. Atâta le-am cerut, un pogon de pământ. Şi jurista de la primărie a zis: «Un hectar să-i daţi». «Mai aveţi cazuri d-ăştia?» Zice: «Nu, e singurul caz». «Un hectar să-i daţi». Mi-au dat 5.000 de metri pătraţi, 1.000 mi i-au luat înapoi şi m-am ales cu mai nimic", mărturiseşte săteanul din Brădeşti.

Când a văzut că ne pregătim de plecare, nea Alexandru a scos dosarul pe care l-a întocmit cândva, cu toate actele necesare, pentru a obţine un certificat de revoluţionar. În timp ce-l răsfoiam, cu un aer serios, ca şi cum în clipa următoare am fi putut să-i emitem un certificat, ne mărturiseşte cu sinceritate: „Era bună o pensie de revoluţionar, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Au zis că mă rezolvă şi ăla, şi ăla, dar nu m-a rezolvat niciunul. Alţii nici n-au fost acolo şi mănâncă pensie. Am strâns toate actele, adeverinţa de la doctor, tot.

M-am dus la Prefectură la Craiova, am umblat două săptămâni. Mă lăsa la o uşă. Zicea: «Aşteaptă ici, că ies acu'». Şi nu mai ieşea, stăteam până la ora patru şi el nu mai ieşea. Cred că avea o uşă prin spate, de pleca acasă".

„Aveau legitimaţii KGB"

În comuna doljeană Brădeşti, luna decembrie a anului 1989 are cu totul alte repere decât în restul României. Pentru localnici, cel mai important eveniment petrecut la acea vreme a fost ambuscada de la viaduct, unde Armata a mitraliat o coloană de maşini ruseşti în care, după părerea sătenilor, nu puteau fi decât agenţi sovietici sub acoperire. E adevărat, tot atunci a mai căzut şi Ceauşescu, dar nimeni din sat nu şi-a lăsat porcul în mijlocul bătăturii, înjunghiat şi pârlit pe jumătate, pentru a participa în vreun fel la debarcarea dictatorului.

Ion Lungan, şeful postului de miliţie din Brădeşti în 1989

Cristian Toltoaşe are 36 de ani, un fes pe cap şi două mâini pe care, în vremuri de criză, se mulţumeşte să le ţină mereu în buzunare. L-am găsit în faţa Primăriei, un fel de centru al satului, strâns la discuţii cu mai mulţi amici.

„Au fost cinci maşini în care se aflau mai mulţi bărbaţi şi două femei. A tras Armata în ele, acolo, pe pod. Doi sau trei au fost răniţi şi i-au dus la spital, restul am înţeles că au fugit pe câmp. A venit lumea ca la urs, unii au mai şi luat câte una-alta de prin maşini. M-am uitat şi eu să văd dacă găsesc gume sau ceva. Le-am văzut legitimaţiile de KGB, erau agenţi ruşi! Am ştiut să citesc pe ele, că am făcut rusă la şcoală. Erau un căpitan şi un maior", ne asigură Toltoaşe, iar ceilalţi, adunaţi în jurul său, îi susţin cu înverşunare afirmaţiile. „Eu am lăsat porcu' pârlit în grădină, că atunci îl tăiasem, şi m-am dus să văd ce s-a întâmplat", adaugă Gheorghe Vişan, un alt localnic din Brădeşti.

Ion Lungan: „Nici curaţi nu erau"

Când s-a petrecut episodul, pe 24 decembrie 1989, şef de post la Miliţia Brădeşti era Ion Lungan (care atunci avea 39 de ani). Acesta nu ştie nimic despre legitimaţiile de KGB-işti, dar nu crede nici în varianta conform căreia cetăţenii sovietici aflaţi în acele maşini ar fi fost nişte simpli excursionişti.

"Nu am găsit documente în maşinile care au rămas avariate. Ce-i drept, abia seara le-am luat şi le-am dus în curtea Poliţiei. Până atunci se vânturase tot satul pe acolo - lume curioasă. Oamenii luaseră probabil diverse obiecte de prin maşini. Eu n-am văzut nicio legitimaţie, dar nici curaţi nu cred că au fost. Am auzit că aceia care au fost răniţi dintre ei au fugit din spital, iar cei care au scăpat din maşini au sărit de pe pod şi au luat-o către Severin. Dacă erau oameni normali, depuneau plângeri după aceea, nu lăsau lucrurile aşa", mărturiseşte Lungan.

Operaţiunea „Trandafirul”, comandată de Elena Ceauşescu

Cetăţenii sovietici care călătoreau în cele cinci maşini păreau pregătiţi pentru rolul de „turişti-bişniţari". „Când am ridicat maşinile am găsit în ele şi diverse bunuri pe care oamenii din sat nu apucaseră să le ia: aspiratoare, reşouri, servicii de cafea, tot felul de lucruri. Nu ştiu dacă astea erau doar nişte obiecte menite să le ofere un soi de acoperire sau oamenii ăia chiar erau nişte excursionişti care veneau din Iugoslavia", declară fostul şef de post din Brădeşti.

Bâlbele procurorilor: ping-pong cu NUP-ul

Cea dintâi rezoluţie în cazul Brădeşti a fost dată în 1991 de Procuratura Militară Craiova. S-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru membrii Unităţii Militare din Craiova care au tras asupra maşinilor sovietice şi asupra autobuzului cu navetişti, considerându-se că evenimentul se încadrează la eroare de fapt şi caz fortuit. Pe cale de consecinţă, erorile militarilor şi ale locotenent-colonelului Florian Stănescu, cel care a ordonat focul, nu au putut fi imputabile.

Dumitru Cioflină

În 1994, procurorul Mircea Tănasă, de la Secţia Parchetelor Militare, a considerat că militarii români, în frunte cu locotenent-colonelul Florian Stănescu, au acţionat cu o violenţă nejustificată în faţa unui grup de oameni neînarmaţi şi a dispus infirmarea NUP-ului din 1991 şi începerea urmăririi penale faţă de Stănescu pentru omor deosebit de grav.

În 1998, procurorul militar Dan Voinea a infirmat rezoluţia precedentă, scoţându-l pe Stănescu de sub urmărire penală şi păstrând măsura începerii urmăririi penale „in rem" (urmărire penală fără a cunoaşte persoanele vinovate), pentru infracţiunea de omor deosebit de grav.

„Nu Stănescu e de vină. El a primit un ordin de la colonelul Dumitru Cioflină şi l-a pus în practică. O brigadă de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin a transmis la Craiova informaţiile despre maşinile cu terorişti sovietici. M-am ocupat de dosar până în 2006. Când am plecat de la Secţia Parchetelor Militare, cazul nu era finalizat", ne-a declarat Dan Voinea.

Secţia Parchetelor Militare nu a putut identifica persoana de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin care a contactat Craiova. Explicaţia acestui mister este dată de faptul că nu s-a ţinut o evidenţă a celor care foloseau telefonul operativ. De altfel, Vasile Reuţ, comandantul unităţii de la Turnu Severin, a susţinut, printr-o declaraţie aflată la dosarul întocmit de Procuratura Craiova, că mesajul despre terorişti nu a fost transmis de subordonaţii săi.


Colonelul Stănescu şi falsul din declaraţie

Locotenent-colonelul Stănescu a declarat la procuratura militară că grupul sovieticilor a fost format la început din opt maşini. „Am deschis foc când grupul de maşini se apropia la 75 de metri de noi. După ce s-a deschis focul, ultimele maşini au oprit, au încercat să întoarcă, iar trei dintre ele au reuşit chiar să se deplaseze şi să dispară din câmpul nostru de vizibilitate. Din maşinile care au rămas pe loc, au coborât nişte bărbaţi care au dispărut în întunericul din împrejurimi".

Dan Voinea

Florian Stănescu minte în declaraţia dată Procuraturii Militare din Craiova la 12 februarie 1990. El susţine că nu s-a deschis foc asupra unui autobuz cu muncitori olteni care a venit în urma grupului de sovietici. Cu toate astea, în „dosarul Brădeşti" apar fotografia autobuzului lovit de gloanţe şi mărturiile ţăranilor care plecau la serviciu în acea dimineaţă, spre Combinatul Chimic din Craiova.

„Mergeau cu viteză mare"

O coloană de maşini înmatriculate în URSS şi aflate în trecere prin comuna lor era ceva firesc pentru sătenii din Brădeşti. Ei pot confirma că la sfârşitul lui 1989 numărul turiştilor sovietici a fost de trei ori mai mare decât de obicei. „Încă din luna noiembrie a anului 1989 începuseră să treacă spre Timişoara coloane de maşini. Moskvici, Lada şi Volga cu câte doi-trei oameni în fiecare maşină", mărturiseşte Ion Lungan, fostul şef de post din Brădeşti. Din spusele acestuia, mulţi dintre aşa-zişii turişti din URSS aveau legitimaţii de ofiţeri de miliţie pe care le foloseau atunci când era nevoie.

Prin atribuţiile sale, Ion Lungan interacţiona frecvent cu astfel de indivizi: „Mergeau cu viteză mare şi îi opream la circulaţie. Pe unii i-am dus şi la post. Acolo s-au prezentat, aveau legitimaţii de miliţieni. Ziceau că sunt în excursie, că se duc la sârbi. Din moment ce se legitimau, îi lăsam în pace. Vorbeau româneşte perfect, dar cu accent rusesc. Era ciudat că erau miliţieni, excursionişti şi mai vorbeau şi româneşte".

Mâine în „Adevărul"

Mărturiile unui căpitan sovietic de miliţie rănit la Brădeşti




citeste totul despre: