Artistul Cristian Mungiu şi viziunile lui excesive

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există un tip de pesimism general, în prezent, care ţine cel mult de domeniul socialului. Nu intru în hăţişurile acestei viziuni, cea de tip sociologic, resentimentară, cum se spune, construită mai ales pe argumente ultraraţionale, dintre care primează cele venite pe media.

Acolo unde apare o comunicare afectivă între oameni, dispar confuziile şi reacţiile negative. Aşa cred. La pesimism ajungem uşor prin această cunoaştere de tip sociologic, resentimentară, deloc afectivă. Ne vine astfel pesimismul în întâmpinare zilnic. Nu mai avem cum să scăpăm de el. Depinde acum, ca să ne apărăm, de ce fel de soluţii acceptăm sau ne construim. Una dintre acestea ne-o oferă arta. Arta de oricând.

Nu cred că arta nu eliberează oamenii din hăţişurile pline de spaime ale realităţilor de orice fel: politice, sociale, economice etc. Nu cred. Numai arta să fie veritabilă, iar cei care o comentează să-i fie fideli. Arta, fie prin plâns, fie prin râs, ne detaşează. Ne dă perspectiva să putem construi argumente, care să ne sprijine minţile sau sufletele şubrede într-un anume moment. Ne dă acest răgaz, unul cu totul special, pur, cel de după o trăire puternică, simulată oricum, astfel încât să ne punem în ordine lucrurile împrăştiate din jur. Cred că aşa se întâmplă şi cu filmul. Nu numai cu poezia, cu romanul, cu pictura sau cu muzica. Atunci de unde atâta tevatură, creată în jurul filmelor suprarealiste, cele  ale tinerilor regizori români?

Mai întâi că arta în postmodernitate apelează la cât mai multe elemente concrete. Pline de subiectivităţi diverse. Iar în aşezarea lor, într-o schemă artistică, fantezia duce, uneori, realitatea la absurd, făcând-o de nerecunoscut.

Să spunem că arta ne arată numai lumea noastră urâtă, la rigoare, e o afirmaţie cu totul şi cu totul falsă. Dar ce este riguros în artă? Căile ei, dacă sunt bine urmate, ne duc la fix. Faptul real, de obicei, este doar un pretext. Este o provocare pentru artist. Pe parcurs, artistul devine excesiv, în plus sau în minus. Vrea cu tot dinadinsul să ne ofere ceva străin de realitatea istorică, fapte stranii de obicei. Doar în faţa acestei stranietăţi putem noi, consumatorii de artă, să obţinem un efect de simţire maximă, sau de gândire maximă, fapt care ne menţine pe drumul cel bun. Calea este cea a regăsirii ordinii bune a lumii noastre de oricând. Oricum, fiecare avem o ordine ascunsă a lumii, cel puţin în memorie. În spaţiu şi în timp, cum spune poetul antic, trăim toţi, fiecare dintre noi în parte, în cea mai minunată dintre lumi.

Artistul, fireşte, are nemulţumiri sociale, cum am spus. Aşa îşi alege pretextele pentru ale lui provocări. Artistul are isteţimea alegerii acestor elemente ciudate. Comunică aşa mai bine cu ai lui cititori sau privitori. Vreai să-i surprindă, să-i bucure, să-i cutremure, cu orice chip.

Arta filmelor lui Cristian Mungiu, de exemplu, are toate aceste elemente colaterale. Provoacă foarte mult, ne atrage în cercul ei de fier, fără să vrem. Vrea mai ales să ne oripileze. Este o atitudine, cred, dintre cele care ţin de estetica urâtului. E o practică generală acum în artă. La noi, generaţia tânără de artişti a prizat, în răspărul solemnităţii artei din comunism, arta urâtului. Estul a devenit un loc comun pentru asemenea provocări, furnizate marilor spaţii culturale ale lumii. Artiştilor de aici le este aşezat pur şi simplu în braţe acest real urât, provocator, ca materie primă pentru arta lor. Iar viziunile, modele artistice au fost construite demult în Occident. Să ne amintim, în film, de neorealismul italian al anilor '60. Pur şi simplu, artiştii români, vitali, bine şcoliţi, specializaţi într-o asemenea artă a urâtului, culeg fel de fel de provocări din coşul de gunoi uriaş al realităţii în care trăim. De ce să creăm confuzii, noi, cei care comentăm? De ce să spunem că realitatea din filmul lui Mungiu, aşa cum a fost ea prefabricată, după canoane estetice stricte, dusă în exces de fantezie, constituie realitatea noastră bună? Nu înţeleg. De ce să nu le descriem celor care văd astfel de filme traseul corect al înţelegerii lor, cum să-şi hrănească sufletele sau mintea cu esenţele acestei arte adică?

Filmul „După dealuri" a pornit de la un caz trist, deloc obişnuit, iar regizorul construieşte o ficţiune după aceea, o fantezie neagră într-un fel, în care găsim şi boabe curate de viaţă pură. Ele rămân, în contrast cu stupoarea unor urâţenii duse la absurd, să ne lumineze.

Ca să vorbeşti despre cazul unei exorcizări reale, în aceste dimensiuni, în care intră fantezia neagră, ar fi o blasfemie la adresa unor realităţi temeinice, cum sunt cele ale Bisericii. Nu de acum, ci de oricând. Doar minţile moi sau sufletele impure pot intra într-o asemenea trambalare de simţire şi de comentarii.

Desigur, putem marşa pe atitudinea ateului. Săracul ateu, doar nu-i singur! Nu-i marginalizat. Are atâta realitate, lipsită de fior metafizic în jur, carne macră a trupului generic, cu multe dorinţi impure şi fericiri ale lui, cultivate din plin, mai ales de  media. Ce mai vrea săracul ateu?

Nu cred deloc în faptul că un artist desăvârşit vrea să provoace lumea în stilul ateistului deşănţat. Iar Cristian Mungiu, cel puţin prin premiile pe care le-a luat, are un asemenea blazon, de mare artist. De aici cred că ar putea începe comentariile despre filmele sale. Iar comentariile nu ar mai fi atât de pline de otravă şi de murdărie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite