Arta polemicii

Arta polemicii? Ha ha. E bună, n-o ştiam. Doar defazaţii şi utopicii mai pot invoca aşa ceva.

Arena are nisip pe jos, pentru ca sângele să se absoarbă repede şi să poată fi greblat uşor. De sus, când unul dintre combatanţi rămâne în picioare la capătul luptei, străjuindu-şi adversarul răpus, sângele se vede aidoma unor pete vechi de sos pe faţa de masă.

Numai că ochii holbaţi ai publicului cer întruna marfă proaspătă, salivaţia lui pofticioasă nu admite amânări. Duelul provoacă dependenţă, pariorii murmură, arena se dilată. Iese din propria ramă, evadează din televizor şi ni se lăţeşte în jur. Arena e lumea. Peste tot, combatanţi care îşi caută reciproc jugulara. Pupile de linx, mişcări de carnasieră, gesturi care anticipează celebrări euforice sau înfrângeri de neşters.

Faţă în faţă, oamenii aceştia sunt peţitorii atenţiei, sentimentelor sau voturilor noastre. Vor să învingă, dar nu oricum, ci dizolvându-l pe celălalt, făcându-l una cu pământul, tăvălindu-l fără milă. Victoria nu e întreagă dacă nu atrage desfiinţarea adversarului.

Se mai poate vorbi de polemică în aceste condiţii? Nicidecum. Punctul slab al celuilalt devine mai important decât argumentele tale. Duelul nu mai înseamnă valorificarea dibăciei şi a inteligenţei, ci pisarea miezului vulnerabil al adversarului. Echipe de consilieri întorc ţinta pe toate părţile şi-i caută călcâiul lui Ahile. Teama de grotesc nu înfioară, invectiva aşteaptă semnalul de decolare de pe buze, recursul la calomnie a ajuns dexteritate comună.

Totul e sulfuros, contrariant şi până la urmă dramatic. Arta polemicii? Ha ha. E bună, n-o ştiam. Doar defazaţii şi utopicii mai pot invoca aşa ceva. Or, se ştie, defazaţii trăiesc mereu cu handicap, pe când utopia a fost identificată cu paradisul proştilor. Aici lucrurile sunt mult mai serioase. La mize mari, mijloace pe măsură: otânjeala năprasnică, lovitura de baros, insulta siderantă, fabricaţia care paralizează şi lasă cu gura căscată.

Construită pe apetit conflictual şi voluptate a răfuielii, disputa de acest tip provoacă o stare de nemulţumire, indiferent cine câştigă. Publicul se simte trişat şi, până la urmă, îşi pierde interesul. Când X şi Y îşi cară pumni, pretinzând că schimbă idei, ai tot dreptul să te ridici şi să pleci. Sau, dacă mai ai resurse, poţi să rămâi şi să descoperi încă un caz în care arta imită viaţa. Cu cinci ani mai devreme, un candidat român la preşedinţie i-a plâns de milă publicului, spunându-i adversarului din ringul electoral: „Cu ce-o fi greşit poporul ăsta de trebuie să aleagă între doi comunişti?" Un salt în literatura franceză ne aduce exact în acelaşi scenariu în care unul dintre actanţi deplânge proasta condiţie a ambilor. Calculul e simplu: om fi amândoi detestabili, dar eu punctez pe tabelă fiindcă măcar sunt sincer.

Asemănarea e frapantă. Iată cum îşi începe Michel Houellebecq schimbul de scrisori cu Bernard-Henry Lévy în „Inamici publici" (Editura Polirom, traducere excelentă de Daniel Nicolescu): „Totul, aşa cum se spune, ne desparte - cu excepţia unui singur punct, fundamental: suntem, şi unul, şi altul, doi indivizi destul de demni de dispreţ". De aici încolo, meciul poate începe. În colţul roşu, exponentul a ceea ce unii numesc „stânga-caviar". În colţul albastru, rebelul sedus de Irlanda. Între ei, un ocean de obsesii, idei, nelinişti, simpatii şi poveşti. În ciuda manevrei inaugurale de marketing - două victime care şi-au tot deplâns statutul de victime publice acceptă convenţia de-a deveni duşmani - , Houellebecq şi Lévy încântă deopotrivă prin eleganţa frazării, prin bogăţia argumentelor şi prin ramificaţiile nesfârşite ale dialogului. Altfel spus, prin arta polemicii.