Alexandra Velniciuc nu vrea să lucreze cu prompterul

Pentru prezentatoarea emisiunii „Atenţie, se cântă!“, spontaneitatea şi naturaleţea ţin locul tehnicii. Ea spune că nu-şi construieşte un personaj pe micul ecran. Energică şi plină de viaţă, pe Alexandra o vedem vineri seara, pe TVR 2, alături de amfitrionul emisiunii, Horia Moculescu.

Adevărul: Zilnic aveţi şedinţă la TVR! Cum aşa?

 Alexandra Velniciuc: Pentru cineva care lucrează în domeniu, pare hilar faptul că ne întâlnim zi de zi pentru o emisiune săptămânală. Dar noi ne încăpăţânăm să nu facem o emisiune pe genunchi, pregătită cu trei ore înainte.

Horia Moculescu are reputaţia unui perfecţionist... Cum v-aţi cunoscut?

Jeana Gheorghiu, care era directoarea TVR 2, ne-a pus să filmăm împreună lansarea unei noi grile de programe. Dar îl ştiam dinainte pe domnul Moculescu, pentru că locuim în acelaşi cartier. Ne intersectam când eu plimbam câinele, iar el mergea la alimentară. Cred că el m-a plăcut pentru că am replică, sunt spontană, nu mă pierd uşor, salvez situaţii! Este un om cu care mă pot lupta, care ţine la poante. Personalitate puternică, te ţine permanent cu mintea trează!

Ai terminat actoria. Cât te vezi lucrând la TVR?

Multă lume mă întreabă de ce rămân la TVR. Oferte am primit destule! Dar aici îmi place lejeritatea de a face ce vreau: nu sunt sub papucul cuiva, nu-mi impune nimeni, nimic. Nu voi îmbătrâni la TVR, dar „Atenţie, se cântă!“ a devenit parte din mine. Mi-e dragă emisiunea pentru că pot să fiu aşa cum sunt, fără să construiesc un personaj. Aşa cum sunt pe sticlă, aşa sunt şi în viaţă!

De prompter te foloseşti?

Niciodată! Am un handicap: nu pot lucra cu prompterul! Chiar dacă am, nu-l urmăresc, modific fraza, pun de la mine şi tot ce îmi vine mie în cap, fac. Nici măcar cu cască nu lucrez! Regizorii de platou ne comunică totul prin semne.

Ce „ritual“ ai înainte de a intra în direct?

Nu ştiu dacă este un ritual... Întotdeauna vin machiată de acasă. Doar nu vin cu trei ore mai devreme la televiziune ca să-mi fac zulufi! Machiajul este o „pasiune“ veche, de când eram copil. Maică-mea, plecând în Italia, când eu aveam patru ani, şi-a lăsat fardurile acasă şi eu am început să mă joc combinând culorile.

De la patru ani, ai rămas alături de tatăl tău (Ştefan Velniciuc, actor şi profesor la UNATC). Cum aţi construit relaţia tată-fiică?

Am fost întotdeauna alături de tatăl meu! Avem o relaţie de prietenie ce nu se poate explica în cuvinte... Şi-a concentrat toată energia pentru  a mă creşte şi mă educa frumos. Nu ştiu dacă a reuşit, dar mă plec în faţa lui şi a întregii familii - bunica din partea mamei, rudele tatălui - pentru că au încercat să suplinească lipsa mamei!

Mă bucur că am rămas cu tata! Mama (de profesie pianistă, n.r.) nu a avut niciodată aplecarea de a se sacrifica pentru a mă creşte. Tata, însă, a făcut-o! Din momentul în care mama a plecat, mi-am spus „OK, trebuie să am grijă de mine, tata nu trebuie să mă simtă ca pe o povară“. Aşa am devenit responsabilă la vârsta la care mă jucam cu păpuşile.

Tu şi tatăl tău aţi jucat vreodată împreună pe scenă?

Cred că orice copil de părinţi actori îşi doreşte acest lucru! Am jucat, în anul III de facultate, la Teatrul din Buzău, într-un spectacol al lui Răzvan Dincă. Eu şi tata jucam în acelaşi spectacol, dar nu în aceleaşi scene. Când intram eu, îl observam cum se plimbă pe o pasarelă, deasupra scenei, şi mă urmărea... Tot ceea ce am făcut, am făcut pentru ca tata să fie mândru de mine.

Cum l-a „păcălit“ pe tata

Alexandra Velniciuc are 29 de ani. A luat lecţii de pian şi a urmat grădiniţa, şcoala şi liceul cu predare în limba engleză. La 18 ani, se pregătea pentru admiterea la Limbi străine, secţia engleză-japoneză, dar s-a înscris la actorie, fără ştirea tatălui, care a aflat de la secretariat: „Domnul Velniciuc, nu mai puteţi face parte din comisia de admitere, pentru că s-a înscris fiica dumneavoastră“.

Filme în care a jucat: „Păcală se întoarce“, „Şi totul era nimic, „Lotus“, „Vlad“, „În familie“, „Mihai şi Cristina“. În prezent, joacă în spectacolul „Pijamale“, la Teatrul Metropolis.