Articol preluat din Dilema veche

„Să mori de rîs, nu alta!“ se înrudeşte ca sens cu formulări de genul „să vezi şi să nu crezi“ sau „nu poţi lua în serios aşa ceva“ sau „e ucigător de absurd“. În ambianţa românească simt însă semitonuri, conotaţii, sugestii care mi se par fără un echivalent riguros în alte spaţii lingvistice. E ceva înrudit cu melancolica definiţie „O ţară tristă, plină de umor!“. La noi se întîmplă adesea lucruri care sînt simultan ilare şi sinucigaşe. Nu avem soluţii la „hazul“ bezmeticelii autohtone. Nu ne rămîne decît să „încremenim în rîs“, să rîdem „cu lacrimi“, să ne trecem viaţa alternînd perplexitatea cu furia, cu resemnarea, cu băşcălia şi cu terapeutice accese de veselie hohotitoare. Într-un anumit sens, reuşim să validăm şi greşeala gramaticală: falsul reflexiv „a te rîde“ are, pe plaiurile noastre, o anumită, tulburătoare, justificare. „Ne“ rîdem semnalează un efect de autoeroziune: rîdem de noi, dar ne lăsăm măcinaţi, paralizaţi, schimonosiţi de rîs. „Ne rîdem“ (care seamănă, întîmplător, şi cu „ne roadem“) devine un sinonim legitim al lui „murim de rîs“.

Cum altfel? Doi politicieni se încaieră într-o emisiune de televiziune. Unul, agresorul, a fost consilier de stat, celălalt, victima, e senator în Parlamentul de azi al ţării. Nu e vorba de cît (ne) sînt de simpatici cei doi. (Cel dintîi se străduieşte să fie plin de „zvîc“ şi de duh, se dă la om, inventează euforic cuvinte, înjură, n-are mamă, n-are tată, e fericit să fie contemporan cu el însuşi…) Celălalt e, din contra, mai curînd placid, de o combativitate oarecum previzibilă şi nu prea expresivă. Dar nu asta contează. Contează că asemenea întîmplări ne duc spre „vitalitatea“ bananieră a unor ţări încă fragede politic şi, în orice caz, spre sub-lumea mitocăniei ţanţoşe, a primitivismului de periferie. Dezbaterea înlocuită prin caft! Ei bine, aproape toţi comentatorii episodului, de la ziarişti uzaţi prin suprautilizare la publicişti de ocazie, de la pamfletari nărăvaşi şi şmecheri la „umorişti“ fără prejudecăţi, mîndri de obeza lor autoritate publică, de la feisbucişti euforici la politicieni miştocari, toţi s-au înghesuit să „se rîdă“ de o împrejurare care, în mod normal, ar trebui să ne facă să roşim. Să ne îngrijoreze. Să oblige la veghe civilă şi rigoare instituţională. Nu e cazul alor noştri. Relativişti, „păţiţi“, hîrşiţi în rele şi pofticioşi de sfadă şi batjocură, noi ne refugiem, strămoşeşte, în hazul de necaz. „Hai, bre, să nu ne patetizăm!“ Ce mare lucru! Chestia e, în fond, comică! Dacă avem noroc, poate mai prindem şi prin alte studiouri, sau direct în Parlament, vreun cap în gură între „aleşi“, vreo sudalmă grasă, vreo „polemică“ hîhîită, vreo îmbrînceală de cîrciumă. Şi o să murim de rîs. Iar şi iar, ca la o petrecere de gaşcă.

Distractiv e, ştie toată lumea, şi dl ministru Daea. N-o să recapitulez seria de perle cu care ne răsfaţă de cînd a fost numit în guvern. („Patinează mintea!“ – vorba dumnealui.) Nu ştiu de ce, omul îmi e mai curînd simpatic. Are un fel de suficienţă bonomă, un aer edificat, o inadecvare mucalită, cu voluptăţi lirice. Porcul şi capra neagră reprezintă – spune domnia-sa – „un peisaj mirific“. Despre oaie ce să mai vorbim? „A unit generaţii!“ „Vrea să fie înţeleasă!“ Una peste alta, nu e frumos că unii gazetari „vor să intre în peiorativ“ cu metaforele dlui ministru. În fond el e cu agricultura, nu cu vorbele. Cu vorbele ar trebui să fie dl ministru al Educaţiei. Cel care şi-a cerut de curînd scuze „anticipat“ pentru greşelile pe care le-a făcut (o magnifică secvenţă a timpurilor…). Dl Pop mi-a adus aminte de o performanţă asemănătoare a dlui Nicolae Văcăroiu, care a dat o replică amuţitoare unui preopinent din Cameră: „Îmi pare rău, dar n-aţi fost atent la ceea ce urmează să spun!“ Că dl Pop nu ştie cum se scrie pluralul articulat al cuvîntului „copil“ (adică nu cu doi, ci cu trei „i“: copiii) e destul de neplăcut. Un ministru al Învăţămîntului ar trebui să fie ceva mai instruit decît un corigent de-a cincea la română. Dar are şi el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educaţiei, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aş îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru şcolar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Aţi auzit? Dacă eşti profesor de matematică nu e musai să vorbeşti corect româneşte. Numai profesorii de română au această obligaţie. Matematicienii nicidecum! Iar miniştrii, nici atît!

Oamenii credincioşi sînt siguri că există viaţă după moarte. Să sperăm. În ce mă priveşte, sînt, totuşi, de părere că – pentru cine moare de rîs – şansele de eternitate sînt mai mici. Nu poţi accepta să mori de rîs zi de zi, clipă de clipă, guvernare după guvernare, şi să pretinzi, în acelaşi timp, pentru ţara şi poporul tău, un fotoliu de orchestră în Rai.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.