Între fraudă şi capitalism

Soluţia este dificilă din cauza demagogiei politicienilor, care nu se pot ridica la statutul de lider.

Un social-democrat exasperat exclamă: „Voi, libertarienii, aţi fi în stare să lăsaţi oamenii să facă dragoste în parcurile publice". Libertarianul îi răspunde cu o întrebare prefăcut naivă: „Ce înţelegeţi prin parc public?" Împăcarea acestor două filosofii, aparent ireconciliabile, este soluţia crizei pentru toate ţările în tranziţie de la socialism la capitalism. Cetăţeni la fel de săraci trebuiau să devină liberi, fericiţi şi, totodată, egali ca şansă, dar diferiţi. Răspunsul nu este însă acelaşi pentru fiecare comunitate în parte. El ţine de cultură, de istorie, de educaţie şi mai ales de capacitatea liderilor de a schimba rapid mentalităţi. Soluţia este dificilă din cauza demagogiei politicienilor, care nu se pot ridica la statutul de lider. În căutare de voturi, ei îşi pierd pragmatismul. Nebunia unei campanii electorale îndepărtează dezbaterea de premisele simple ale problemei.

Ca să ai ce să împarţi, trebuie să produci. Costurile redistribuţiei trebuie să fie cât mai mici. Ai deci două soluţii: să împarţi forţat cât mai puţin sau să laşi să funcţioneze distribuţia naturală. Cheltuieşti mai puţin şi investeşti mai mult. Şi mai important e să-i faci pe alţii să investească. Impozitezi cât mai puţin pentru a atrage capital. Capitalul îl convingi să se pună la treabă în propriul teritoriu, dar şi să treacă prin tine pentru a fi investit în alte părţi. Totodată, stimulezi creşterea şi accepţi deficitele temporare. Nu te aşezi în patul lui Procust, impus de experienţa şi convingerile altora, ci încerci să-ţi descoperi propriul drum.

Pentru asta trebuie eliminate fixaţiile intelectuale ce păreau de necombătut în epoca industrială. Nu există domenii strategice. Nu există interes naţional, altul decât suma intereselor individuale. Nu există vreo necesitate ca statul să dezvolte politici sectoriale. El trebuie doar să-şi lase cetăţenii liberi. Nu există bun al poporului. Trebuie desfiinţată orice formă de proprietate publică. Doar aşa resursele vor fi bine folosite şi eliminată atât haiducia statului predispus întotdeanua să-şi exploateze cetăţenii, cât şi corupţia administrativă. Statul se preface că stimulează solidaritatea socială. Ea se naşte doar atunci când cetăţenii, în grupuri mai mari sau mai mici îşi găsesc numitorul comun al intereselor personale.

Iată un compromis acceptabil între cele două moduri de gândire ce par diametral opuse. Prin el, statul nu slăbeşte, ci devine minimal şi puternic totodată. Devine un instrument în sprijinul prosperităţii ce se distribuie echitabil. Devine eficient în a sprijini dezvoltarea serviciilor sociale: educaţia, sănătatea, asistenţa pentru cei dezavantajaţi. Toate astea n-au nimic în comun nici cu mogulii abominabili ce sug sângele poporului, nici cu bocetul discret al unui politruc sensibil, pasămite, nici cu vreo lovitură de stat. Confuzia se naşte din convingerea impusă de bolşevici că politicienii ar conduce ceva. Asta se întâmpla doar în societatea „utopiei frauduloase", cum o numea George Orwell. În democraţie ei servesc, nu conduc. Iau decizii în temeiul unor reguli şi al unui mandat pe care l-au cerut. Dacă se ridică la statutul de lider, conving. Printr-o viziune influenţează istoria. Altfel, chiar dacă au forţă, nu reuşesc decât să dezbine şi, în cele din urmă, mint din lipsă de rezultate.

Noi am ajuns astăzi în fundătura luptei de clasă, personificând duşmanul în oligarhi, capitaliştii sunt hoţi, teoria conspiraţiei este arma luptei sterile pentru putere şi, între timp, casa arde, zidurile se prăbuşesc. Ne urâm din ce în ce mai tare unii pe alţii. Suntem victimele fraudei comise prin simplificare, ce devine minciună.

Mai sunt trei zile şi poate ne trezim din coşmar. După aceea nu e nevoie să inventăm roata. Trebuie doar să ne uităm împrejur. Nu vom găsi modele, dar cu siguranţă ne-am putea desena singuri modelul de normalitate naturală al unei societăţi deschise.