8 martie

M-am trezit, am tras draperiile şi mi-am amintit că este o zi incertă. Ca multe altele care vor veni. Am ieşit în curte să iau lemne, am curăţat geamul de la şemineu şi am pregătit surcelele pentru foc. E inegalabil trosnetul de lemn ars.

Am băut două cafele tari, triplu espresso temperat cu spumă de lapte groasă. Stropul meu de feminitate. Cineva spusese odată că doar femeile preferă să bea cappuccino. Fie. Deşi nu cred.

Plouă cu o perdea fină, e duminică şi slujba la biserică tocmai s-a terminat. Bat clopotele scurt ca un semnal că nu rămîne nimic de făcut. Mai devreme, cînd închideam geamul de la dormitor, am văzut o femeie între două vîrste care se îndrepta cu paşi uşori spre locul de cult. Purta pantofi cu toc de culoarea coniacului, perfect asortaţi cu paltonul retro. Pălăria era în ton. Îi răzbătea pîna la etaj rafinamentul care m-a trimis cu gîndul spre anii ’60. Îşi ducea propriile certitudini, în vreme ce eu le strîngeam în suflet pe ale mele. M-am întors în camera de zi şi, înainte să iau laptopul în braţe, am mai pus un lemn peste flăcările domoale. Dacă nu alimentăm noi nevoile noastre, cine s-o facă? Flama s-a extins cu repeziciune, pînă să închid eu uşa de la şemineu. Mi-am tras mîna ca arsă. Nu m-a fript. Aveam mănuşă termoizolantă. Dar eram doar suprinsă de tăria cu care se răspîndeşte focul, ca şi cum pregătirile mele metodice de dinainte nu erau conştiente. Erau doar o necesitate să-mi ameliorez starea de spirit. Celebrările îmi aduc un oarecare confort chiar dacă protestez adeseori şi glumesc pe seama asta. Dar astăzi sentimentele îmi sînt împărţite. Trăim vremuri interesante. Trăim vremuri extraordinare. Dar trăim şi vremuri îngrijorătoare. Pe de o parte, azi avem femeia. Eu, ea, ele, noi. O combinaţie senzaţională de elemente chimice, asta sîntem, dar mult mai mult de atît. Pe de alta, avem crize mondiale. Care au fost luate în derîdere de către europeni. E şi vina mea. Mi-am început ziua citind un articol dintr-un ziar italian. Un medic îşi relata experienţa agonizantă din spitalul unde fusese de gardă. Şi semnalul de alarmă emis: nu este o răceală obişnuită. Chiar nu este. Iar belgienii nu iau măsuri. Ba au rămas şi fără reactivi pentru testare. Şi-n timpul ăsta, neliniştea se propagă dubios. În unii activează spaime, în alţii responsabilitate, în alţii absolut nimic – sînt la fel de nepătrunşi cum erau şi mai înainte de ceea ce se întîmplă în Europa.

Nu mai ştiu de unde am pornit. Cu siguranţă rodise o intenţie. Pornisem de la feminitate, feminism mascat?, voiam să ajung la rolul jucat în societate şi am sfîrşit prin a vorbi de temeri. Dar asta-i desfăşurarea duminicii mele. Realitatea mea construită în jurul focului din şemineu, umbrită de ploaia măruntă, predominată de amintirea a ceea ce întruchipez clipă de clipă, sădită cu preocupări reale care copleşesc umanitatea şi care se doresc a fi lipsite de dramatism de o bună proporţie a lumii.

Dar dacă sunt dramatică este pentru că sunt femeie şi iată cum capătă sens anxietatea care mă macină în ultima vreme. Mi s-au activat toate simţurile care-mi comunică cel mai esenţial lucru: să fac ceva concret şi să-mi protejez familia.