Poveşti cu bunici trimise de cititorii "Adevărul": Maria lu’ Bau
0
Unul dintre cititorii "Adevărul", Valentin Ştefan, a publicat pe pagina de Facebook dedicată poveştilor cu bunici, un text emoţionant în amintirea bunicii lui, Maria, cea care îi păstra prăjituri de Crăciun. Iată povestea lui Valentin, trimisă tocmai din Durham, Carolina de Nord:
¨Alo! Ce faci? Ai mâncat? Să mănânci!¨
¨Sunt bine, am mâncat. Stai liniştită! Tu ce faci?¨
¨Şi eu sunt bine da’ mă cam dor picioarele astea.¨
Cam la atât s-au rezumat discuţiile mele cu mamaia în ultimii ani. Fie din cauza şcolii sau a locului de muncă nu am avut ocazia să o vizitez mai des. Rămăsese fidelă instinctelor ei de a mă hrăni. M-a crescut până pe la zece ani şi deşi a încercat să scoată din mine un voinic nu a reuşit să obţină decât un un tânăr lung şi slab. Nici nu ar fi putut să obţină mai mult cu ciorbă chioară, untură pe pâine şi zahăr în colţ. A fost o femeie cu suflet bun care prefera să-şi ia de la gură şi să dea la altul. Îi era milă de ţiganii care treceau pe stradă la cerşit sau să vândă haine. Îi era milă chiar şi de cei bătrâni care colindau de sărbători. Când mai toţi vecinii de pe linia gârlii închideau porţile de conlindat, ea o ţinea deschisă. Zicea că ¨şi ei sunt oameni!¨. Nu se aşeza la masă până nu hrănea pisica sau alte animale care se aflau pe lângă casă. Considera că ¨şi ele sunt suflete!¨.
Pe cât era de miloasă cu necunoscuţii, familia, animalele din bătătură pe atât era plină de invidie cu vecinii. Toată viaţa a încercat să fie cu un nas mai înaltă decât era. Relaţia ei cu vecinii era fără cuvinte de laudă dar cu zeci de porecle care subliniau fie dispreţul faţă de ei, fie trăsăturile lor nefireşti. Nu avea probleme de conştiinţă. Nu căuta să fie obiectivă sau să facă dreptate. Copil fiind, dacă făceam vreo prostie şi supăram pe cineva mamaia nu ezita nicio clipă să-mi sară în apărare. Ea era tot timpul de partea mea. Am avut noroc, eram preferatul ei. Eu eram cel căruia îi strângea toate prăjiturile pe care le primea de Crăciun de la împărţit şi le ţinea pentru mine zile întregi.
Îmi amintesc cu plăcere cum îi sclipeau ochii când era fericită sau când o vizitam. Cum scotea acel şuierat subţire ¨Ooof, mânca-l-ar mamaia să-l mănânce!¨ ori de câte ori îşi vedea nepoţii intrând pe poartă. Mă prăpădeam de râs când o vedeam neagră de supărare spunând cuvinte de ocară la adresa vecinilor. Îi ziceam să se oprească când mă pupa pe unde apuca sau să nu mă mai întrebe de însurătoare că mă plictiseşte. În realitate mă bucura fiecare sunet nemanierat scos de pupatul ei. Era felul prin care transmitea dragoste necondiţionată nepoţilor. Nu cerea nimic în schimb. Voia doar să ştie că suntem bine şi sănătoşi. Ne descânta atunci când ne durea capul, îşi împărţea pensia cu noi şi ne umplea traista cu gem, murături, covrigi sau ce mai avea prin casă.
A fost un atac cerebral, apoi încă unul şi după aceea numai Dumnezeu ştie câte altele. Voia să se facă bine să-şi vadă strănepoţii. A avut noroc cu frate-meu, dar eu nu am mai apucat. Eram în Chişinău când am primit un email: ¨astazi, pe la 16, a murit mamaia¨. Poate mi-a fost frică sau poate am vrut să o mai ţin puţin în viaţă chiar dacă doar în sufletul meu şi nu m-am întors acasă la înmormântare. Am preferat să mă urc în maşină şi să o caut prin satele Moldovei. Încercam să mă întorc la vârsta de aur a copilăriei când eu umblam desculţ pe străzile prăfuite ale Bolintinului, iar ea mă striga cât putea de tare din bucătărie să vin la masă. Am mai visat-o încă vreo lună seară de seară. Când a văzut că nu mai rezist să stau nedormit m-a lăsat în pace. Mie mi-a părut rău, aş fi vrut să mai stea cu mine chiar şi fără să mă pupe zgomotos.
Nu i-am vizitat mormântul şi am evitat să-mi văd rudele. L-am văzut doar pe tataia. L-am luat în braţe şi am izbucnit în lacrimi. El a scos doar un ¨off!¨ de jale şi apoi a început să-mi arate grădina, găinile, porcii şi ce mai avea el pe acolo. Tot el a fost cel care i-a stat alături toată viaţa chiar dacă relaţia lor nu a fost dintre cele mai bune. I-a ţinut lumânarea şi a hotărât să o îngroape lângă locul lui de veci. Nu toţi am fost la fel de curajoşi.
A lăsat în urmă doar numele. Ce altă moştenire ar fi putut să lase o femeie cu câteva clase primare? Totuşi, îmi place să cred că ceea ce sunt acum i se datorează în mare măsură. Consider că o bună parte din valorile şi principiile pe care le am sunt moştenite de la ea. Amintirea ei o să moară o dată cu mine, dar ceea ce am învăţat de la ea o să treacă la strănepoţii şi stră-strănepoţii ei şi tot aşa. Mi-e dor de ea şi îi simt lipsa. Este primul an în care nu mai are cine să-mi păstreze prăjituri de Crăciun. Sunt convins că într-o zi eu am să fiu cel care păstrează prăjiturile.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi poveştile cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Se încarcă comentariile...
