Bunici-bone cu nume biblice

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bunicii cu nume biblice FOTO Arhivă personală
Bunicii cu nume biblice FOTO Arhivă personală

Nazaria şi Ioan. Ei sunt bunicii mei ”de la oraş”, bunici cu nume biblice. Un oraş mic, din Moldova, care a dat, printre altele, o Nadie Comăneci..şi o rafinărie lăsată să moară în ultimii ani de interese politico-economice. Oneşti.

Sunt una dintre nepoatele fericite ale ţării, ar zice mulţi, pentru că încă am lângă mine toată ”echipa” de bunici, patru la număr, toţi unul şi unul, cărora le datorez aproape jumătate din omul care sunt acum.

Chiar şi aşa, nu e uşor să le strecori o jumătate din viaţă, în care te-au crescut, în câteva rânduri şi să pretinzi că i-ai descoperit: trebuie o analiză minuţioasă, aproape chirurgicală, în memoria de copil, care, de multe ori, hiperbolizează.

Stomatologie ad-hoc

Aşadar, astăzi încerc să-mi redescopăr bunicii mei ”de la oraş”.

Nazaria şi Ioan, bunicii din partea mamei, întreprinzători ”ca doi evrei”, cum se mai glumeşte în casă, m-au crescut, legându-mă pe pernă şi învăţându-mă să încui întotdeauna uşa în casă şi să traversez numai pe verde.

Şi asta de la câteva luni, pentru că înainte de Revoluţie, îmi povesteşte mama cu bucurie că s-a schimbat sistemul, copiii erau lăsaţi pe mâna bunicilor la scurt timp după naştere pentru că mamele erau nevoite să se întoarcă la serviciu. Nu erau bone atunci, erau bunici.

Aşa am crescut eu cu bunicii de la oraş, bonele mele, mutate la timp de la ţară. ”Mămaia Nazarica” şi ”Tătaia Nelu”, pentru că aşa le-a rămas numele, m-au adormit legănându-mă pe pernă, pe picioare, cu cântece despre o broască (versurile nu-mi vin în minte, dar sigur era o broască verde) şi, mai apoi, după ce am crescut, urmărindu-mă pe străzi, până acasă, ca să fie siguri că nu mă pierd sau că nu trec iar pe roşu.

Le-am dat palpitaţii în câteva rânduri, în aşa fel încât să aibă de ce să se teamă: am plecat singură de la părinţi şi m-au găsit umblând năucă în partea opusă a oraşului, apoi am greşit de câteva ori drumul de la ei până acasă. Sau aveam obişnuinţa de a traversa direct...pur şi simplu, fiindu-mi suficientă zebra de pe stradă, ignorând culoarea semaforului. Eram ”aeriană”, îmi zice şi acum tătaia, care trebuia să fie şi detectiv, nu doar bonă.

Mai târziu, ne-au dus în excursii, tătaia fiind şofer de autobuz, şi nu pot să uit cum am ”scăpat” de doi dinţi de lapte prin manevrele bunicii moştenite ”din popor”: cu aţa şi clanţa. M-a alergat tot autobuzul, în drum spre cabana de la Babele, ca să-mi ”hâlţâne” dinţii, pentru a face extracţia mai uşoară. Au avut grijă de noi şi când cabana veche se mişca din toate părţile, din cauza vântului puternic de sus, de pe Bucegi, sau când s-au auzit urşii dând târcoale toată noaptea.

Macrameuri, cu migală

Sunt şi bunici întreprinzători, la care găseşti şi acum bani de împrumut, când se apropie sau au ajuns la 80 de ani şi împart o pensie de aproape 1.400 de lei lunar. Tot de la ei au luat părinţii prima Dacie a familiei, roşie, pe vremea când nu oricine îşi permitea o maşină, mai ales în provincie.

Mămaia s-a specializat în ultimii 20 de ani în macrameuri, sub toate formele, pe care le vinde în târguri, în fiecare an, evreilor sau românilor plecaţi în străinătate care ţin la tradiţii, iar sumele nu sunt chiar de ici de colo. Munca este însă una de migală, de când răsare soarele până apune, pe un taburet în faţa geamului, pentru  că ”se lucrează cel mai bine la lumina naturală”.

Între timp, tătaia preia atribuţiile semi-casnice, la mâncare doar o ajută să aibă tot la îndemână, mai cumpără ce e nevoie şi menţine ordinea în casă, adică ”un mediu de lucru curat”, cum îi place să spună.

Este şi ”paznicul” florilor şi a înviat multe ghivece pe care noi le dădusem uitării. Împreună, au cea mai cochetă ”garsonieră de pensionar” din oraş, cu intrare separată şi o grădină îngrijită în faţă.

Acum, după 20 şi ceva de ani de la poveşti cu broaşte verzi, poveţe pentru copii ”aerieni” şi dinţi scoşi cu aţa, îmi dau un exemplu de cuplu longeviv şi ”de succes”, în care iubirea ”nu dispare cu timpul pentru a fi înlocuită de prietenie şi parteneriat durabil”, ci se vede fără să fie nevoie s-o mai vorbească, respiră împreună.

Se îmbrăţişează, se ţin de mână până vizavi, la pâine, se îngână, glumesc unul despre altul şi chicotesc despre ispravele din tinereţe cu aceeaşi poftă şi acelaşi entuziasm ca la 18 ani, când s-au luat: Ea, fiică de boieri, El, fiul cel mare ”de sacrificiu”, capul unei familii numeroase, proaspăt întors din Armată.

Îşi cară bătrâneţea, cu bune şi rele, în aceeaşi geantă, uneori mai grea, alteori mai uşoară, la care mai punem şi noi umărul din când în când, prea puţin totuşi pentru cât de mult au făcut pentru noi. 

Știri Interne



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite