Îmi e dor de Pipipi!

Cei mici n-au de unde să ştie. Se întâmpla în vremurile când în piaţă, cu un leu, puteai cumpăra un pui de găină, abia ieşit din incubator. Mă fascina piaţa din bătrânul cartier bucureştean Leontin Sălăjan, loc în care îmi plăcea teribil să mângâi caii înhămaţi la căruţele ţăranilor.

De acolo, de pe o tarabă, în schimbul unei bancnote mototolite de 10 lei am plecat fericit acasă cu o cutie de carton duhnind a găinaţ şi din care zece ghemotoace galbene piuiau într-una: pipipi, pipipi! Acasă, la ultimul etaj al blocului comunist, mama a făcut o brumă de scandal, iar tata doar a zâmbit.

Din cei zece a rămas doar unul. Puful galben s-a transformat în pene albe, a apărut şi creasta roşie, dar numele i-a rămas Pipipi. Era iarnă. O iarnă din aceea, caracteristică parcă bunicilor noştri. O iarnă cu case troienite şi cu fumul gros ieşind din hornuri. O iarnă cu porcul sacrificat de bunic, cu mine trăgând cu dinţii din şorici şi cu Pipipi privind curios în timp ce zgărmăna în zăpadă. Iarna copilăriei mă muta din griul murdar al Sălăjanului, în albul imaculat al târgului Călăraşilor.

Eu, cu Pipipi în braţe, stăteam rezemat de sobă  şi visam în mireasma de cozonac cu nucă aşezat cu grijă în forme de bunica. Tresăream speriaţi şi eu şi cocoşul, atunci când, tuşind zgomotos, bunicul intra în casă cu braţul încărcat cu lemne. Mă prefăceam că nu aud comentariile bunicului legate de prezenţa orătaniei în casă. Singurul moment în care mă dezlipeam de Pipipi era atunci când glasuri de băieţi mă chemau la poartă, iar eu mă simţeam bărbat: plecam cu colindul! Amintirea acelor ierni desprinse din basme îmi mângâie şi acum sufletul. Există şi o fotografie, dar parcă nu îşi mai are acum sensul.

Am trecut nu demult prin Călăraşi şi am privit cu tristeţe locul în care era cândva casa bunicilor. Nu mai este nimic de atunci.

Îmi este dor de Pipipi, probabil singurul cocoş din lume care a murit de bătrâneţe!