„Vin turcii“ vs. „Vin ungurii“

Într-un articol anterior, atrăgeam atenţia asupra faptului că, după desfiinţarea USL, „vin ungurii“ din nou la masa guvernării, prezentând acest lucru ca pe un eveniment îngrijorător. În copilăria mea, circula o vorbă, acum aproape uitată: „De ce te grăbeşti aşa, de parcă ar veni turcii?“ La originea acestei întrebări stăteau năvălirile turcilor de altădată, când românii erau nevoiţi să fugă din propria curte cât mai departe.

Au tăcut vreun an-doi de zile. Uitasem un pic de autonomia pe criterii etnice, de dubla cetăţenie româno-maghiară, de „spânzurarea“ lui Avram Iancu, de „bentiţa tricoloră“, de „steagurile secuieşti“, de Ziua Naţională a României care pentru ei e zi de doliu, de medalia lui Tokes, de atacurile scriitorului Peter Demeny la adresa unor valori ale culturii române, şi câte altele.

Ce bine era! Măcar din acest punct de vedere aveam linişte în ţară. În rest, în zornăit de arme tot mai ascuţite, războiul româno-român a continuat cu succes. De douăzecişicinci de ani o ţinem tot într-un război cu noi înşine, iar când cineva e rănit, ungurii sunt pregătiţi cu sarea necesară pentru a o pune pe rană.

Mai nou, văzând că suntem atât de ocupaţi cu problemele războiului, uitând să ne mai gândim şi la guvernarea ţării, ungurii s-au oferit nu numai să participe la actul conducerii, ci s-o facă ei de la cap la coadă, pur şi simplu. Adică, să avem o ţară condusă de minoritari, deoarece majoritatea ar fi vai de mama ei.

Aici s-a ajuns! Dar, s-au mai întâmplat nişte lucruri: la o competiţie sportivă, un steag românesc a fost smuls de pe umerii unui român, aruncat pe jos şi călcat în picioare. S-a întâmplat în România zilelor noastre. Să ne imaginăm că un român din Ungaria ar fi procedat la fel cu steagul acestei ţări. Acolo, legea şi-ar fi spus cuvântul imediat. La noi – nu. Cum să aplici legea împotriva celor pe care vrei (eşti nevoit) să-i aduci la guvernare?

Apoi, de câteva zile sintagma „naţiunea română“ a început să fie ridiculizată chiar de către cei care ar urma să fie invitaţi pe fotoliile guvernării. Însăşi formarea statului român este discutată de către politicienii maghiari din România în termeni batjocoritori, de mai multă vreme.

Altfel spus, întreaga Românie este privită cu un dispreţ, născut din minciuni grosolane, care îţi îngheaţă parcă respiraţia şi bătăile inimii. Acelaşi dispreţ îl simţim şi din partea Budapestei, ai căror reprezentanţi circulă pe meleaguri transilvane, ca prin propria bătătură. Încât îţi vine să întrebi: ţara asta mai are stăpân?

În termeni revoltători, se flutură din nou problema Ardealului, din cauza cărora ungurii nu mai pot dormi noaptea, transformându-se pentru ei într-un adevarat coşmar. Adevărul este îngrijorător, trebuie să recunoaştem: Transilvania a devenit o obsesie, atât pentru ungurii din interior, cât şi pentru cei din afară.

Acelaşi Peter Demeny, cu abordări echilibrate uneori, a prins glas şi el, după ce a aflat că ai lui s-ar putea să vină la guvernare. Într-un articol vorbeşte despre „extremismul românesc“, uitând că românii sunt fără încetare calomniaţi şi terfeliţi în propria lor ţară, blasfemiată de către o minoritate tot mai agresivă, din care face parte bine-mersi.

Senzaţia că ungurimea din România a început din nou să fiarbă e tot mai pregnantă. Acest lucru se petrece acum, în condiţiile unui stat slăbit şi sfâşâiat de lupte pentru putere interminabile. În acest context, revendicările exagerate ale ungurilor vor fi tot mai mari şi vor deversa peste puterea noastră de imaginaţie. Ce ne aşteaptă în această privinţă e un fel de calvar.

Anticipând această evoluţie, am regretat oarecum dizolvarea USL-ui, considerând că aceasta era o pacoste mai mică decât degringolada care începe acum. Bună, rea, era o guvernare a noastră, nu una mixtă (de care am tot avut, cu rezultate dezastruoase), care se prefigurează acum. M-am ales cu destule ironii şi epitete, care adunate la un loc puteau să însemne: „Uselistule!“

L-am mai regretat şi pe Iohannis, bun şi necesar în Guvernul României. Aşa cum îl regret şi pe Tăriceanu cu experienţa şi eleganţa lui, marginalizat ani în şir, care rătăceşte acum pe scena politică românească. Guvernarea uselistă, plină de penali în primul rând penelişti, lipsită de sânge proaspăt, ar fi avut nevoie de asemenea oameni, şi alţii ca ei, dar interesele necrozate de partid au dictat altceva.

Să nu ne ferim s-o spunem pe şleau: binele României este calculat în funcţie de interesele de partid. Iar acestea din urmă sunt calculate în funcţie de interesele personale, dar şi de orgoliile nemăsurate ale politicienilor, aleşi tot de noi, care nu de puţine ori recunosc faptul că „meseria mea e...auto“.

Şi tot verde-n faţă trebuie să mai spunem: fraţii noştri unguri, care beau aceeaşi apă şi respiră acelaşi aer ca noi, doresc destabilizarea României şi dispariţia acesteia ca stat. De ce timp de un sfert de secol am tot cocoloşit acest adevăr, şi nu am trecut la aplicarea legii atunci când a fost cazul? Când o vom face-o, dragii noştri guvernanţi, care după ce ne seduceţi, brusc ne abandonaţi mereu?

Calculul privind readucerea UDMR-ului la guvernare a avut loc în clipa în care a fost numit, în mod surprinzător, Gyorgy Frunda pe post de consilier al premierului. Atunci a fost sădită sămânţa desfiinţării USL-ului, problemă gestionată de UDMR cu tenacitatea deja recunoscută. Punct ochit, punct lovit.

Ar mai rămâne un singur lucru de lămurit: când veneau turcii, câtă frunză şi iarbă, era firesc să fugim. Când „vin ungurii“, nu trebuie decât să ne sculăm în picioare şi să-i privim drept în ochi. E simplu, nu e complicat.