VIDEO Senatorul care intră în şomaj. Ce a înţeles un instructor auto după patru ani în Parlament

0
Publicat:
Ultima actualizare:
iovescu main

Un om de rând ajunge, printr-un concurs de împrejurări, în cele mai înalte structuri ale statului. Îşi face iluzii, încearcă să provoace schimbări, dar, în final, sistemul îl azvârle de unde a venit. L-am urmărit pe Ioan Iovescu în ultimele luni de mandat pentru a vedea ce a înţeles din toată această poveste pe care a trăit-o.

Decembrie 2012. Un instructor-auto din Lugoj se înscrie în Partidul Poporului, vinde vaca părinţilor ca să aibă bani de campanie electorală şi, printr-un joc al hazardului, ajunge în Parlamentul României, pe funcţia de senator. Presa se amuză câteva săptămâni, se fac reportaje şi i se iau interviuri. Ioan Iovescu se declară bucuros că poate să vadă Casa Poporului pe dinăuntru şi anunţă că se va lupta pentru binele ţării. Hohote de râs şi zâmbete de compasiune.

Presa se întoarce la ale ei, Iovescu îşi începe mandatul: în faţa lui se întinde o perioadă de patru ani în care el, omul curios şi naiv, venit de la talpa ţării, are ocazia să vadă cum se conduce statul şi să privească sistemul din interior. Ce a văzut Iovescu în aceşti patru ani?

A văzut partide destrămându-se şi aruncându-l în mijlocul unor combinaţii politice din care n-a priceput nimic. A văzut cum iniţiativele şi interpelările lui rămân fără rezultat pentru că nimeni n-are interesul să le susţină. A văzut că a fost repartizat în cele mai neimportante comisii (Comisia pentru drepturile omului şi Comisia pentru românii din diaspora), care se întrunesc din an în Paşte şi n-au puterea să decidă nimic. A văzut băncile Parlamentului goale în timp ce el nu a adunat nicio absenţă. Şi-a văzut colegii din Parlament încasând privilegii nejustificate, i-a văzut petrecând prin cârciumi şi aruncând cu bani după lăutari. “Măi, fraţilor, ţara...!”, le-a strigat Iovescu şi ei l-au bătut prieteneşte pe umăr. Hohote de râs şi zâmbete de compasiune.

Iovescu a mai văzut că veniturile unui parlamentar sunt mai mari decât crede lumea: indemnizaţie lunară, deconturi, diurne, bani de transport, bani de cazare. Pe unele le-a găsit nejustificate şi a cerut să fie eliminate, pe altele le-a încasat şi le-a chibzuit cum s-a priceput el mai bine. Şi-a cumpărat o maşină pe gaz ca să cheltuiască mai puţin pe transport şi a mai dormit pe la prieteni sau prin biroul din Parlament ca să mai scutească din banii pentru cazare. La un moment dat, nişte colegi parlamentari au chemat presa ca să râdă de el că înnoptează în Casa Poporului. Presa a filmat şi a făcut reportaje difuzate în prime-time. Hohote de râs şi zâmbete de compasiune. 

La finalul acestor patru ani, Ioan Iovescu (55 de ani) nu s-a mai regăsit pe lista niciunui partid pentru alegerile parlamentare din 11 decembrie. Şi-a desprins insigna de senator din piept şi îşi pregăteşte dosarul de şomaj. Deşi îi vine greu să accepte, n-a reuşit să schimbe nimic. Ţara e cam la fel şi merge înainte cu o nouă garnitură de parlamentari şi o iluzie mai puţin. Aceea că oamenii simpli pot schimba sistemul cu intenţiile lor bune.

Senatorul care ia oameni la ocazie

Pentru a înţelege toată această poveste, e nevoie să ne întoarcem în 2012. După o viaţă în care a muncit ca mecanic auto şi instructor la o şcoală de şoferi, Ioan Iovescu vrea să se implice în politică şi visează să ajungă în Parlament. Are în spate câteva candidaturi eşuate la consiliul local, din postura de independent, însă acum cochetează cu Partidul Poporului, formaţiune pe care Dan Diaconescu o cimentează pe audienţele tot mai mari ale postului de televiziune OTV. Zeci de mii de români se lasă seduşi de discursul revanşard prin care Diaconescu promite stârpirea ciocoilor care au devalizat România. Partidul Poporului stă bine în sondaje şi Dan Diaconescu vinde pe bani grei locurile de candidat la parlamentare. Cei care plătesc sunt distribuiţi în cele mai accesibile colegii, de unde fotoliul de parlamentar este ca şi asigurat. Pentru locurile care rămân neacoperite, partidul umblă la rezerva de naivi care au aderat pe bază de convingere şi îi distribuie în colegiile dificile pe post de carne de tun. Iovescu prinde Colegiul 4 din Timiş, unde USL-ul se pregăteşte să defileze cu Ilie Sârbu, socrul lui Victor Ponta şi unul dintre liderii PSD. “Nimeni nu voia să candideze acolo şi atunci m-am băgat eu”, îşi aminteşte Ioan Iovescu. Entuziasmat, lugojeanul le ia părinţilor vaca din bătătură şi o scoate la vânzare ca să facă rost de bani pentru campania electorală. Tipăreşte câteva pliante, montează o piramidă cu însemnele partidului pe capota maşinii (un Opel Corsa din 2001) şi umblă aşa prin oraş. 

10 decembrie 2012. Rezultatele alegerilor indică mai degrabă un eşec. Ilie Sârbu (USL) - 62 %, Marinel Pasca (ARD) – 17 %, Ioan Iovescu (PPDD) – 16 %. Lugojeanul pierde şi vaca, pierde şi locul în Parlament. Se lasă pradă deznădejdii, dar după câteva zile este trezit de un telefon. În morişca redstribuirilor, PPDD-ul mai primeşte câteva locuri şi imprevizibilul se produce: “Felicitări, domnu’ Iovescu, aţi intrat senator”.  

Câteva zile mai târziu, Ioan Iovescu îşi dă demisia din postura de instructor-auto şi administrator de bloc, dă jos piramida de pe maşină şi pleacă la Bucureşti să-şi preia mandatul. “Ce mi-a rămas foarte clar în minte e momentul când am intrat pe poartă şi mi-a dat liber. M-am văzut aşa urcând spre Palat şi am parcat acolo în parcarea senatorilor, treptele alea imense... Eu nu mai văzusem Casa Poporului niciodată...”.
 

image


După ce s-a obişnuit cu clădirea, senatorul Iovescu a început să afle cum merge treaba prin Parlament. În 2012, numărul parlamentarilor a sporit, iar maşinile de serviciu n-au mai ajuns pentru toată lumea. “Se crease aşa un curent că dacă mergi să dai o atenţie se rezolvă şi primeşti maşină. Eu am zis că nici vorbă, nu pot să-mi încep mandatul aşa“. Iovescu a refuzat să dea şpagă şi a rămas fără maşină de serviciu. I s-a spus să aştepte până când parcul auto se va suplimenta cu maşini noi, dar el a zis că de ce să se facă risipă? Să-i dea 1.000 de lei pe lună şi el se descurcă. Şi-a cumpărat un Ford Focus pe gaz (an de fabricaţie 2000) şi a început să facă naveta cu el. 500 de kilometri în şapte ore. Pleca în creierii nopţii de la Lugoj pentru ca luni dimineaţa să fie la Parlament. Şi-a propus ca, în patru ani, să nu înregistreze nicio absenţă. “Cel mai uşor e să vii cu avionul, dar e şi cel mai costisitor pentru ţară, pentru buget, pentru că transportul se decontează. De ce să merg cu avionul când pot să vin cu maşina?”. 

Pe drum, senatorul Iovescu lua la ocazie. Mai stătea de vorbă cu oamenii, mai afla problemele ţării. La final, le înmâna o carte de vizită. “Oamenii rămâneau uimiţi. «Hai, domnule, că suntem la camera ascunsă, unde-i camera? Asta-i maşină de senator? Carte de vizită îmi fac şi eu». Zic staţi că am şi legitimaţia. «Domnule, nu se poate, n-aş fi crezut ca un parlamentar să oprească...»”. 

Iniţiative, eşecuri, interpelări

Odată intrat în pâine, Ioan Iovescu era de dimineaţa până seara la Parlament, hotărât să facă treabă pentru ţară. A început să-şi creioneze primele iniţiative legislative, să-şi pregătească primele interpelări. Şofer de meserie, parcurcând săptămânal peste o mie de kilometri de la Lugoj la Bucureşti şi înapoi, Iovescu a avut mai mereu de furcă cu radarele Poliţiei Române. L-au prins şi cu radarul, şi cu pistolul, şi prin localităţi, şi prin afară, şi i-au dat amenzi de l-au zăpăcit. „Ia să interpelez eu Ministerul de Interne“, şi-a zis senatorul Iovescu. A primit un răspuns în două ape, în care ministerul se jura că Poliţia nu amplasează radare decât pe baza unor analize de risc rutier şi nicidecum nu stă cu ele la pândă ca să-i prindă în laţ pe şoferi. 

Iovescu a făcut o conferinţă de presă în care a prezentat acest răspuns (fără nicio valoare juridică) şi i-a sfătuit pe toţi românii să-l printeze şi să-l arate organelor atunci când sunt prinşi de radare ascunse pe la cotituri. Ziariştii din sală au râs ironic şi s-au îndreptat către alte subiecte. Cetăţeanul Iovescu a ascultat sfatul senatorului Iovescu şi a printat foaia cu răspunsul Ministerului de Interne. Când l-au luat cu radarul a scos-o şi le-a arătat-o poliţiştilor: “Uite, domnule, am interpelat. Uite ce zice aici”. Poliţiştii au ridicat din umeri , i-au scris amenda şi şi-au văzut de treabă. 

S-a făcut o analiză a activităţii parlamentare şi sunt pe locul 5 la Senat. În patru ani de zile n-am avut nicio absenţă. Mulţumesc Domnului că mi-a dat sănătate. 

De la interpelări, a trecut la iniţiative legislative. A depus o iniţiativă care prevedea anularea amenzilor repetate pentru lipsa rovinietei. A eşuat din nou: “N-am reuşit nici măcar la Senat să obţin voturile”. 

A început să-şi dea seama că pârghiile unui senator sunt mai reduse decât îşi imaginase şi că fără un partid puternic care să-ţi susţină propunerile, nu poţi mişca nici un fir de praf. Populat cu tot felul de personaje dubioase şi slăbit de problemele în justiţie cu care Dan Diaconescu începea să se confrunte, PPDD-ul era într-o degringoladă continuă, iar colegii săi de partid erau preocupaţi de cu totul alte lucruri decât de activitatea parlamentară. “Am fost profund marcat şi dezamăgit când am fost cu ei la un restaurant, la o acţiune de socializare a partidului. Când am văzut câţi bani cheltuie pe muzicanţi, le-am şi spus: «Noi suntem Partidul Poporului, credeam că noi facem altfel». Ştiţi ce-mi spuneau? «Hai, mă, ce crezi că noi am venit în Parlament pentru mia aia de euro? Pe-aia o dăm într-o seară, aici, la muzicanţi». Păi, în momentul în care un parlamentar gândeşte aşa, n-are cum să se aplece asupra poporului care trăieşte cu 200 de euro pe lună sau chiar mai puţin”. 

Gabriel Oprea: „Roagă-te pentru mine, Ioane!“ 

După doi ani de mandat în care se zbate în gol, Ioan Iovescu se trezeşte prins în morişca unor jocuri politice care îl buimăcesc şi mai mult. La începutul anului 2015, Dan Diaconescu este condamnat la închisoare. Cea mai mare parte a parlamentarilor PPDD părăsesc partidul ajuns în pragul desfiinţării şi se înscriu în alte formaţiuni. Iovescu rămâne pe loc, motivând că oamenii l-au votat sub sigla acestui partid şi asta îl obligă. În iulie 2015, PPDD este absorbit de UNPR-ul lui Gabriel Oprea şi Ioan Iovescu se trezeşte, peste noapte, sub o altă pălărie.

Gabriel Oprea mi-a zis: „Iovescule, roagă-te pentru mine“

La o şcoală de vară a UNPR, Iovescu îl abordează pe Gabi Oprea, pe atunci vicepremier în Guvernul Ponta şi unul dintre cei mai influenţi oameni din România. Mânat de o naivitate înduioşătoare, lugojeanul îl roagă pe liderul UNPR să-l primească la începutul fiecărei săptămâni pentru a-i expune iniţiativele sale politice. Între cei doi se derulează câteva întâlniri în care Iovescu aşteaptă pe scările Guvernului, iar Oprea îl repede din fugă. “Am avut trei întâlniri cu el. La a treia întâlnire, toată şoseaua spre Guvern era liberă. Ooo, ce fain, zic. Când am ajuns la Palatul Victoria, a ajuns maşina lui şi atunci am realizat: stai aşa, s-a închis circulaţia? De ce? Şi am vrut să-i spun că aceste coloane n-o să-l ajute, că nu e în regulă. Dar n-am apucat să-i spun asta. Am ajuns la el în birou, am spus o rugăciune de câteva secunde (n.r. - Ioan Iovescu e creştin practicant, de confesiune baptistă) şi mi-a zis că nu mai are timp. După aceea n-a mai vrut să ne întâlnim, «am treabă, sunt ocupat…». Apoi s-a întâmplat accidentul cu poliţistul Gigină şi m-a sunat: «Ioane, roagă-te pentru mine, că am văzut că mi-a mers aşa de bine când ne întâlneam şi te rugai»”. 

image

Ioan Iovescu umbla prin Parlament numai cu Biblia la subţioară. Foto: Mediafax
 

După accidental poliţistului Gigină, cariera lui Gabriel Oprea se duce în jos şi odată cu ea se prăbuşeşte şi UNPR-ul. În iunie 2016, Ioan Iovescu demisionează din partid şi devine senator independent, iar două luni mai târziu votează pentru aprobarea urmăririi penale în cazul lui Gabriel Oprea. 

În septembrie, când începe ultima sesiune parlamentară, Ioan Iovescu solicită de la tribuna Parlamentului ca, după intonarea imnului de stat, toţi parlamentarii să spună rugăciunea “Tatăl nostru”. Grupul PSD se ridică în picioare şi îi susţine propunerea. O lună mai târziu, trece în tabăra social-democraţilor. “Am luat-o ca pe un semn de la Domnul şi mi-am zis că acolo e locul meu”, se justifică Ioan Iovescu. 

50.000 de euro, bani puşi deoparte

În afara încercărilor eşuate de a impune iniţiative legislative şi de a interpela ministere, cei patru ani de mandat ai senatorului Iovescu au mai avut o constantă: chibzuirea cât se poate de atentă a veniturilor pe care i le aducea funcţia de parlamentar. Să ajute ţara şi să pună deoparte, asta şi-a dorit cel mai mult.

Când a aflat că a intrat în Parlament, şi-a adunat familia în jurul mesei şi i-a anunţat că nu se schimbă nimic, să nu care cumva să creadă că începe huzurul. “Le-am spus că acest dar de la Domnul este pe o perioadă scurtă şi nu se ştie dacă va mai fi şi al doilea mandat. Trebuie să ne descurcăm cu salariul soţiei şi ce mai primesc eu de la Parlament pe lângă salariu”. 

Planul a mers foarte bine. După patru ani de mandat, Iovescu rămâne cu toată leafa în mână, dar asta nu înseamnă că i-a fost uşor. Ca să nu intre deloc în salariu, şi-a drămuit fiecare bănişor, diurnele încasate de la Senat şi mai ales sumele alocate pentru cazare. Conform normelor, fiecare parlamentar primeşte lunar 4.000 de lei, bani cu care trebuie să-şi asigure un loc unde să pună capul pe pernă, dar pe care nu trebuie să-i justifice. Poate să stea la hotel, poate să-şi închirieze apartament, poate să doarmă în gară, nu-l întreabă nimeni ce face cu banii. Cei mai mulţi aleg să stea la hotel, dar Iovescu şi-a închiriat o garsonieră pe Calea 13 Septembrie. Plătea vreo 1.000 de lei, iar restul de 3.000 îi băga în buzunar şi îi prindeau bine. Asta la început, pentru că după un timp a renunţat la garsonieră şi a ales să stea în gazdă la un prieten (“un frate în credinţă”), iar uneori a mai dormit şi în Parlament. “Am stabilit cu fratele Ţepeş (n.r. – prietenul la care stătea în gazdă) să nu-i deranjez duminica, când sunt şi ei cu familia…, vă daţi seama, şase copii. Şi am mai rămas aici, în Parlament. Nu dormeam prea bine, vă daţi seama, pe două fotolii… Dar am dormit eu în maşină, am fost pălmaş la viaţa mea…”.

În iunie, când şi-a dat demisia din UNPR, foştii colegi de partid au vrut să-l facă de râs în faţa presei şi au chemat televiziunile să-i filmeze dulapul în care ţinea periuţa de dinţi şi spuma de ras. “Ăsta primeşte bani de cazare şi doarme aici”, a strigat un UNPR-ist în faţa microfoanelor. “Mi-au făcut un circ gratuit. Am rămas de câteva ori în Parlament, dar nu dormeam acolo în fiecare noapte”, ne explică Iovescu.

image


Deşi e uşor ruşinat, recunoaşte că, în aceşti patru ani, a făcut tot posibilul  să pună cât mai mulţi bani deoparte. În octombrie, când ne-am întâlnit prima oară pentru documentarea acestui articol, ţinea în buzunarul de la sacou un plic cu salariul pe ultima lună: 5.391 de lei. Iovescu nu are card, se duce la casierie şi încasează leafa în plic. După 48 de luni ca senator, a strâns mai bine de 50.000 de euro din salariu. Ne-a explicat că a adunat aceşti bani şi cu gândul că, dacă va mai prinde loc pe listele cu candidaţi, să-şi finanţeze singur campania electorală. Totul transparent, cum se face în democraţiile occidentale. “Am banii ăştia şi cheltui din ei”, ne spunea Iovescu încrezător. Însă cei din PSD l-au tot dus cu vorba şi el a rămas pe dinafară, n-a mai candidat la alegerile din 11 decembrie. “Dragnea mi-a spus «bă, n-am timp nici pentru mine, dar pentru tine. Lasă-mă că o să stăm de vorbă odată, când o să am timp»”.

Şi aşa a rămas. După patru ani, Iovescu s-a întors acasă la Lugoj, fără să înţeleagă ceea ce era atât de evident: că politica n-are nevoie de oameni naivi, veniţi de la talpa ţării să se bucure la salariul de parlamentar şi să-şi achite singuri campaniile electorale. Un fotoliu de senator nu înseamnă nimic dacă nu aduce cu el încrengătura de relaţii şi cumetrii pe care se cimentează o carieră politică. Fără ele, Ioan Iovescu nu mai e altceva decât un şofer mai bogat cu 50.000 de euro, care, la finalul mandatului de senator, lasă la o parte legile ţării pentru a se ocupa de întocmirea dosarului de şomaj. 

Nu e nicio ruşine, vreau să intru în şomaj pentru că, fiind peste 55 de ani, firma care mă angajează după aceea să poată beneficia de scutiri de taxe. O să fie oportunităţi, cel mai bun lucru aş putea să lucrez din nou instructor auto sau să-mi deschid chiar eu o şcoală de şoferi, am mai multe variante
Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite