Urgenţa reformelor româneşti

E nevoie în România de tot şi de mai mult decât atât. Schimbarea politică e tardivă, incompletă şi neconvigătoare. Dar inutilă nu e decât dacă PNL nu pricepe integral urgenţa măsurilor necesare relansării ţării.

În ciuda lucidităţii afişate (alături de nesimţirea de a-l invita la Cotroceni, la recepţia de ziua naţională, pe Adrian Năstase) de proaspăt realesul preşedinte, care a reliefat, just, că adversarul liberalilor e PSD, nu USR, e probabil ca PNL să nu fie în stare să realizeze ce are de făcut, cum, când şi de ce.

Înregistrând reacţiile nervoase provocate de neinspirata ieşire în decor a noului ministru liberal al justiţiei, PNL a tras concluzia corectă şi a anunţat grabnica asumare a răspunderii pe cel puţin două pachete legislative. E vorba, în primul, de îndreptarea strâmbatelor coduri penale şi legi ale justiţiei, între care abrogarea odiosului recurs compensatoriu şi desfiinţarea sinistrei SS, a secţiei speciale de supraveghere, repolitizare şi intimidare securistică a neobedienţilor magistraţi români.

Şi mai e vorba de rectificarea crimelor, jafului şi neroziilor economice săvârşite de cleptocraţii analfabeţi ai regimului Dragnea-Dăncilă. Care, după cum just a admis Ludovic Orban, au afectat ”extrem de negativ mediul de afaceri”. De pildă prin OUG 114.

Nu mai puţin nedrepte, politic intenabile şi economic sinucigaşe au fost şi sunt pensiile speciale. Abrogarea (ori măcar impozitarea lor drastică) se impune urgent. În ce măsură un Parlament refuzându-şi dizolvarea şi anticipatele, parţial tocmai din cauza avantajelor enorme pe care şi le-au acordat, generos şi oneros, senatorii şi deputaţii, ar putea accepta astfel de modificări rămâne de văzut. La urma urmei, un eventual refuz riscă să declanşeze tocmai abhoratele anticipate, un scrutin faţă de care, dedulciţi la privilegii, parlamentarii manifestă o net mai mare oroare decât, în trecut, faţă de regimul Dragnea, o putere greţoasă, pe care majoritatea a slujit-o cu respingătoare abnegaţie.   

Chestiunea raporturilor cu părţi din fosta majoritate, de a căror toleranţă depinde actualul guvern, e, prin urmare, mai puţin spinoasă decât se crede îndeobşte. La rigoare, PNL poate şi trebuie să rişte să procedeze la modificări legislative majore, fie pe cale parlamentară, fie prin asumarea răspunderii, ori prin OUG-uri, şi pentru că n-are a se teme de nimic. Căci o moţiune de cenzură urmată de anticipate nu le-ar aduce liberalilor decât avantaje notabile. Excelenta lor poziţie în sondaje după victoria lui Iohannis la prezidenţiale, de aproape 40%, îi răsplăteşte, între altele, pentru curajul lor de a-şi asuma guvernarea, care i-a detaşat de USR, precum şi pentru celelalte decizii bune luate în ultimele şase luni. 

Prin urmare, tactic, PNL n-are decât de câştigat dintr-o atitudine reformistă robustă. Chiar radicală. Dimpotrivă, ar fi perdante orice tergiversări ale restructurărilor, din orice motive, inclusiv din părelnic scrupul moral, potrivit căruia nu s-ar face să se procedeze cum au procedat pesediştii, de pildă în domeniul reîndreptării, prin OUG, a legilor justiţiei strâmbate de PSD. Atari mofturi sunt, pentru liberali, perncioase. Sau poate chiar sinucigaşe. De ce n-ar fi recomandabile amânările?

Pentru că electoratul, care a pedepsit la alegeri destructurarea statului de drept, premiind, implicit, modernizarea şi europenizarea ţării, precum şi consolidarea democraţiei, nu le-ar onora. Le-ar considera, nu fără temei, codeli şi fandoseli, precum şi un semn de inepţie şi slăbiciune a PNL. Are deci perfectă dreptate preşedintele să-i avertizeze pe liberali, cerându-le să nu cumva să se culce pe-o ureche. Ezitările le-ar reduce net popularitatea, făcând loc unei refaceri rapide a PSD.

Cu aceeaşi catastrofă s-ar solda însă şi altă posibilă eroare. E vorba de subestimarea importanţei presei, a celei de-a patra puteri, aflate pe moment, aproape integral, sub autoritatea cleptocraţiei, care controlează parţial, sau total, şi alte ramuri ale puterii. Bunăoară pe cele regionale şi locale, ale puterii judecătoreşti şi ale administraţiei. Urgentă, prin urmare, nu e doar reconstrucţia arhitecturii legislative, judiciare, administrative şi instituţionale a ţării. Imperativă e şi proiectarea unei imagini adecvate în mass-media audiovizuală şi în presa scrisă, ca şi în reţelele sociale, a demersurilor guvernamentale. Fiindcă se poate da de trei ori peste cap, dacă nu reuşeşte să contracareze persuasiv şi propaganda pesedistă care s-a redezlănţuit plenar, PNL va pierde în relativ scurt timp tot ce a câştigat.

La rândul lor, liderii USR-PLUS ar face bine să reziste ispitei de a se profila prin aruncarea de beţe în roatele guvernării liberale. Taxarea gafelor multiple comise de USR şi liderul său înaintea alegerilor prezidenţiale a înjumătăţit aproape priza lor asupra unui electorat român altfel dornic de schimbare şi, deci, potenţial USR-ist. Acest electorat în genere tânăr, educat şi dinamic nu prea mai are răbdare cu politicienii expiraţi. Sau cu partidele lor mai vechi sau mai noi. Încât orice noi manifestări de politicianism vor întări tendinţa descrescentă, USR-PLUS riscând să se prăbuşească în insignifianţă.

E imperativ, prin urmare, ca, în interesul reformării României, liderii PNL, USR-PLUS şi PMP să cadă la pace. E obligatoriu ca partidele democratice să se înţeleagă asupra unor sondaje credibile şi, prin ele, asupra unor candidaţi unici, desemnaţi în baza popularităţii lor, astfel încât în alegerile locale să nu ofere victorii evitabile partidului-stat. Mulţi înţeleg că, după şapte ani de USL şi PSD, răi ca biblicele vaci costelive şi ca spicele arse şi slabe din coşmarul faraonului, România are nevoie de tot şi chiar mai mult decât atât. Puţin realizează însă că la detaliatele motive ale urgenţei reformelor se adaugă o situaţie externă extrem de precară, cu o alianţă nordatlantică şi o UE aflate în plină degringoladă, care cer rapida consolidare a statului român şi a democraţiei sale.

Petre Iancu - Deutsche Welle