În momentul înfiinţării USR, fondatorii acestei mişcări ar fi trebuit să îşi promită unii altora nu un armistiţiu ideologic, aşa cum se pare că au făcut, ci doar faptul că, indiferent de uzura la care vor ajunge în timp, vor face eforturi să nu se deteste între ei.

Nu şi-au făcut această promisiune - sau au făcut-o şi au uitat de ea - iar acum ura reciprocă, pornită de la câteva idei ireconciliabile şi alimentată de ecourile aceloraşi idei, abia reuşeşte să îşi ascundă vulgaritatea şi să ia forma civilizată a unei ciocniri de opinii.

Faptul că primele alergii reciproce au fost stârnite de nişte teme periferice - Catedrala Mântuirii Neamului şi drepturile LGBT - ne spune doar cât de matură este viziunea asupra lumii a multora dintre aceşti domni care au inundat spaţiu public şi care - ne asigură ei, fără teama de a cădea în registrul patetic - vor să salveze România.

Nu era nimic neaşteptat în apariţia acestor fisuri, inevitabile atunci când e vorba de reunirea - în jurul aceleiaşi mese, ca într-un experiment psihologic - a zeci de personalităţi diferite.

Neaşteptată este doar persistenţa acestor fisuri şi ancorarea multora dintre membrii USR în nevroza aşa-zisului conflict dintre aşa-zişii conservatori şi aşa-zişii progresişti. 

Privindu-i de la distanţă pe aceşti stegari ai ideilor fixe - preoţi care slujesc la altarul propriilor obsesii - capeţi convingerea că au intrat în politică nu ca să cureţe administraţia statului de tumori, ci ca să le predice concetăţenilor lor sensul vieţii şi unde să îşi caute fiecare absolutul.

Cine s-ar fi gândit că într-un partid creat pentru a rezolva problemele concrete ale României, se vor putea strecura atât de mulţi fanatici - indivizi căzuţi în mrejele unor vocaţii închipuite, care se cred chemaţi să lecuiască ţara de ateism sau de reversul ei, obtuzitatea bigotă?

Pe cât de uşor au ajuns să se deteste cei din USR între ei, pe atât de uşor pare să fi ajuns şi o parte dintre votanţii USR să dispreţuiască acest partid. 

Crezând, probabil, că cei intraţi în politică se pot comporta ca dansatorii unui mare ansamblu coregrafic şi aşteptându-se să descopere intelectuali cu o logică de cristal sau oratori buni de urcat pe scena unui teatru, publicul a început să cultive un fel de exigenţă estetică la adresa USR. 

Nu se mai mulţumeşte să ţină sub observaţie competenţa şi cinstea membrilor acestui partid; e deranjat de lipsa lor de farmec şi graţie, de absenţa unei forţe de seducţie care să plece din privirea lui Nicuşor Dan şi să iradieze întreaga ţară.

Alegătorul vrea, ca şi până ieri, să fie „salvat”, dar, dacă s-ar putea, de James Bond, nu de matematicianul falit, parcă tocmai trecut printr-o operaţie de traheostomie, care şi-a cheltuit tinereţea în procese interminabile deschise contra lui Oprescu, Onţanu, Vanghelie.

Oamenii au dorit, acum un an, să voteze „oameni obişnuiţi, ca şi ei”, dar acum par din ce în ce mai plictisiţi de banalitatea şi incoerenţa celor care, totuşi, seamănă mult prea mult cu nişte oameni obişnuiţi.

Deşi, într-un an de zile, a reuşit să pună la dispoziţie cel mai competent grup parlamentar al României şi cele mai alerte echipe de consilieri din Bucureşti, USR e departe încă de a dovedi viabilitatea experimentului pe care îl reprezintă. 

Erodat de nişte lupte interne, care sunt de domeniul psihanalizei, lipsit de personalităţi puternice, spre care marea masă a alegătorilor să aspire în mod necondiţionat, partidul e pândit de riscul de a ajunge să infirme principala premisă pe care fondatorii lui au pariat la înfiinţare.

Cea potrivit căreia un scop înalt poate strânge în jurul lui oameni diverşi, chiar antagonici din societate, invitându-i în politică sau lăsându-i pe dinafara ei, iar acest scop, asemenea nordului de pe cadranul unei busole, îi poate conduce, de unul singur, la destinaţie.