Triumful imposturii: vremea oamenilor mici

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am susţinut mereu că cea mai de preţ resursă a unei ţări sunt oamenii săi. Iar o ţară care nu ştie să aibă grijă de oamenii ei nu poate şi nu merită să se dezvolte.

Cu atât mai mult în cazul României, din care astăzi pleacă 9 români pe oră. Suntem statul cu cea mai rapidă creştere a emigraţiei după Siria, ţară aflată în plin război civil.

Din 2008, prin înfiinţarea unor organizaţii precum Liga Studenţilor Români din Străinătate sau Fundaţia CAESAR, am susţinut efortul de recuperare a acestei resurse strategice: România de dincolo de graniţe. La început am fost o mână de oameni, cărora li se spunea mereu: „nu vă mai zbateţi degeaba, românii din diaspora nu pot fi uniţi şi nu mai vor să audă de România, vedeţi-vă de treaba voastră”. Am insistat, iar în timp s-au alăturat proiectelor noastre câteva sute şi apoi mii de idealişti.

Întoarcerea acasă sau măcar spre casă a fost marele nostru deziderat de la bun început. LSRS şi apoi CAESAR au oferit studenţilor şi absolvenţilor de studii în străinătate şansa de a avea o voce şi de a se pune în slujba compatrioţilor lor. Astăzi, cele două platforme au ajuns la maturitate: Liga este, se spune, cea mai mare organizaţie civică românească din lume (peste 14.000 de membri în 40 de ţări), iar Fundaţia CAESAR este un think tank românesc care numără peste 2.500 de experţi de top. Impactul celor două organizaţii este, fără falsă modestie, remarcabil: sunt câteva sute de proiecte implementate şi zeci de mii de tineri (şi mai puţin tineri) români care au avut acces la o educaţie de top, la o casă departe de casă şi la o punte spre România, atunci când şi-au dorit-o. Totul a fost realizat prin voluntariat. După cum spune colegul meu, Dragoş Preda: voluntariat – din latinescul voluntarius – înseamnă să faci ceva prin proprie voinţă, liber exprimată şi fără a urmări un interes propriu. Ce poate fi mai frumos?

În toţi aceşti ani, tot acest efort a stârnit nenumărate reacţii pozitive. Am primit nenumărate mesaje de susţinere şi de felicitare pentru ideea de a sprijini şansa tinerilor români la o educaţie mai bună, de a promova „olimpicii” ţării, de a readuce în România „creierele” şi de a încuraja „elitele” să se implice în spaţiul public. Când o parte dintre noi şi-au asumat – cu toate riscurile – implicarea în arena publică prin PACT, am primit din nou nesperate încurajări.

Pe de altă parte, nu au fost puţine criticile: acuzaţii de origini „nesănătoase” („Cine are bani să-şi trimită copii la universităţi din străinătate?” – de parcă admiterea la universităţile de top, unde sunt selectaţi cei mai buni dintre cei mai buni din toată lumea, e după cum te cheamă sau după câţi bani ai), de „populism” („De ce defilează cu steagul României? Ce au făcut ei pentru România?” – de parcă dacă ai trăit peste hotare şi n-ai mâncat salam cu soia nu ai dreptul să-ţi fie dor de casă) sau de elitism („Nu vorbesc pe limba poporului” – de parcă un proiect de ţară ar trebui exprimat ca la piaţă). Deşi ne-am desprins de comunism de aproape 28 de ani, anumite reflexe par că nu se vor schimba prea curând.

Subminarea meritelor şi valorilor, susţinută abil de nişte politruci populişti, e în plin avânt. Am avut miniştri cu pregătire la cel mai înalt nivel luaţi în băşcălie în studiourile de televiziune ale unor inculpaţi fugari. Am avut tineri care au renunţat la joburi de zeci de mii de euro pentru slujbe la stat de câteva sute de lei pentru că au vrut să facă ceva pentru România, iar „răsplata” lor a fost o avalanşă de atacuri pentru că şi-au permis să deranjeze sistemul. Am avut profesionişti excepţionali care au lăsat cariere de succes în străinătate, iar când s-au întors în ţară au fost acuzaţi de contaminarea cu „sorosism”. Câţiva dintre ei sunt colegi şi prieteni din organizaţiile pe care le-am menţionat mai sus, oameni care se încadrează la categoria „avuţie naţională”. Şi sunt mulţi ca ei, dar din păcate modelele de succes sunt altele în România de azi.

Profesorul Vintilă Mihăilescu remarca într-un articol excepţional că de-abia acum „lupta de clasă” a învins. Avem de-a face cu o revanşă a resentimentarilor, oameni mici capabili doar de lucruri mici: „cei care au dus servieta ani la rând fără nici un rezultat, care au aşteptat, strângând din dinţi, să fie numiţi prefecţi, primari, directori de grădiniţe etc., adesea copii ai unor marginali ai comunismului, parveniţi ne-isprăviţi (în sensul etimologic al lui „parvenit“), care nu şi-au văzut niciodată răsplătită cum se cuvine – cum au crezut că s-ar fi cuvenit – fidelitatea lor faţă de Partid...”

Urmarea? Tot în cuvintele lui Vintilă Mihăilescu: „Ce nu e clar aici? Mergeţi prin ţară sau uitaţi-vă, pur şi simplu, în jur: tot ce este perceput drept „elită“ va fi devalorizat resentimentar, tot ce este expert, simplu specialist în ceva, va fi înlăturat din funcţii, iar omul nepotrivit va fi promovat peste tot la locul nepotrivit.”

Nimic nu ilustrează mai bine acest triumf al oamenilor mici, această victorie a mediocrităţii şi imposturii decât biografiile celor care ne conduc. Şi pentru că am aniversat recent un secol de la bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, merită făcută o scurtă comparaţie cu oamenii de stat care au făcut România mare acum un secol.

Începem, bineînţeles, cu premierul care preferă să-şi primească salariul în plic, încălcând legea pe care singur a votat-o în urmă cu câţiva ani. Dl. Mihai Tudose a obţinut diploma de jurist la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, iar şase ani mai târziu urmează un curs postuniversitar de „management şi gestiunea afacerilor” la Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi. După alţi cinci ani, urmează nu mai puţin de şase cursuri de specializare la SRI, Colegiul de Apărare şi SNSPA şi obţine două diplome de master. Toate acestea în decurs de doi ani. În 2010, devine doctor în „ştiinţe militare şi informaţii”, tot la Academia SRI cu o teză suspectă de plagiat, dar renunţă la titlul de doctor până să primească un verdict final. Ne mai miră că dl. Tudose se raportează la „clasici” de anvergura lui Terente?

Cine se afla pe scaunul de Prim Ministru acum 100 de ani? Ion I. C. Brătianu, marele om politic liberal care a jucat rolul decisiv în realizarea Marii Uniri şi în modernizarea României. Absolvise Liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi apoi Collège Sainte-Barbe şi celebra École Nationale des Ponts et Chaussée la Paris. 

Vicepremier în Guvernul Tudose, dl. Marcel Ciolacu a studiat Dreptul la Universitatea Ecologică din Bucureşti, a trecut şi pe la Colegiul Naţional de Apărare, unde s-a perfecţionat în „Securitate şi bună guvernare“, iar în 2012 a obţinut o diplomă de master în managementul finanţelor publice la SNSPA.  

Pe scaunul său stătea acum un secol Take Ionescu. Tot vicepremier fără portofoliu şi tot absolvent de drept. Diferenţa este că acesta, după ce a urmat cursurile Liceului Sfântul Sava din Bucureşti, a obţinut titlul de doctor în drept la Paris, cu menţiunea “magna cum laude”. A fost coleg acolo cu Raymond Poincaré (premier al Franţei de mai multe ori între 1913-1920) şi Alexandru Marghiloman (premier al României în 1918).

În prezent, ministrul de Interne al României este dna. Carmen Dan. CV-ul său nu respectă regulile de bază europene, fiind înşiruite la întâmplare cursu­ri, instituţii de învăţământ şi ministere care organizau cursuri de perfecţionare. A urmat Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice, dar nu este trecută perioada studiilor. În anul 2000, la 30 de ani, a susţinut examenul de licenţă la Academia de Poliţie.  Acum 100 de ani, ministru de interne era Alexandru Constantinescu, avocat şi doctor în Drept la Paris.

Ministrul de Finanţe Ionuţ Mişa are aceeaşi problemă: nu menţionează nicăieri în CV când a început studiile sau când le-a terminat.  A urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa şi un master în Managementul Instituţiilor Publice, probabil la aceeaşi universitate. Acum 100 de ani, ministru de Finanţe era Nicolae Titulescu, doctor în Drept la Paris, membru al Academiei Române, ales de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor (1930 şi 1931), precursoarea ONU.

Alexandru Cuc, ministrul Transporturilor, este licenţiat în integrare economică europeană la Universitatea Româno-Americană şi licenţiat în Drept la Universitatea Hiperon. Ilan Laufer, absolvent de educaţie fizică şi sport, este ministrul pentru mediul de afaceri. 

Acum 100 de ani, miniştrii Industriei şi Comerţului erau medicul Constantin Istrati, fost Preşedinte al Academiei Române şi întemeietorul şcolii de chimie organică de la Universitatea Bucureşti şi scriitorul Barbu Delavrancea, de asemenea cu studii de drept la Paris.

România este astăzi atât de jos (deşi ar putea fi atât de sus, pe baza oricărei analize privitoare la potenţialul nostru de dezvoltare) tocmai din cauza celor care ne conduc.

E drept, noi i-am ales. E la fel de adevărat că o simplă diplomă nu garantează calitatea profesională şi mai ales umană. Dar, dincolo de parcursul lor academic discutabil, oare ce-i recomandă pe „liderii” noştri de azi? Ce au făcut pentru alţii? Ce proiecte au dus la bun sfârşit? Ce idei inovatoare au promovat în spaţiul public? Cu ce s-au remarcat, în afara loialităţii sinistre faţă de Partid sau de Marele Conducător (oricare ar fi fost în fruntea „PSD & fiii”, vorba lui Vintilă Mihăilescu)? Pe ce criterii au fost propuşi şi numiţi în funcţii din care iau decizii pentru cum trăiesc (şi mor) milioane de români? 

Comparaţiile de mai sus, poate simpliste, sunt totuşi grăitoare pentru starea în care societatea românească şi „elita” noastră politică se află astăzi. Da, asistăm astăzi la o victorie a imposturii şi a oamenilor mici, care au ajuns să ne conducă, să ne reprezinte şi să ia decizii pentru noi. Nu au fost impuşi de tancurile ruseşti, ci au fost promovaţi de alţi oameni asemănători lor şi împachetaţi astfel încât să dea bine pentru popor. Izbânda lor este înfrângerea noastră, a tuturor. Iar izbânda lor nu ar fi niciodată posibilă într-o ţară în care ar conta munca, meritele şi competenţele fiecăruia.

Mai e ceva: un impostor, dacă nu e complet nebun, ştie undeva, în adâncul sufletului lui, că a primit de la viaţă o pleaşcă („câştig neaşteptat (de obicei nemeritat) obţinut fără muncă; pradă, jaf, rechiziţie” – DEX ’98). De aceea omul mic, impostorul, se simte în permanenţă vulnerabil, ameninţat de cei care sunt – fără tăgadă – mai buni decât el. De aceea iniţiază şi întreţine lupta de clasă contra celor pe care unii îi numesc elite, iar alţii lideri.

România nu se va schimba în bine până când nu vom înţelege că într-o democraţie reprezentativă votul ar trebui să se acorde pe merit, nu pe găleţi. Am scris acest articol de ieri până azi. De ieri până azi, în 24 de ore, din România au emigrat 216 români. Până în decembrie 2018 vor mai pleca peste 120.000 de români, cât avea municipiul Piatra Neamţ pe vremea copilăriei mele. Oare dacă am citi aici pe Adevărul ştirea că Piatra Neamţul sau Baia Mare sau Târgu Mureş sau Buzăul au dispărut efectiv de pe hartă, devenind oraşe fantomă, ar fi suficient să ne deşteptăm? Oare ne-am hotărî să facem ceva sau, dimpotrivă, am renunţa cu toţii?

A contribut Alin Iliescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite