Ea se compunea din trei categorii de oameni politici: nou-veniţi în politică, intelectuali marcanţi, care rezistaseră, de bine, de rău, presiunilor de tot felul din regimul comunist; foşti membri PCR de al doilea rang, chiar şi foşti ofiţeri de Securitate (am avut coleg de Senat un şef al Securităţii dintr-un judeţ din sudul ţării); şi politicieni din „partidele istorice“ (cum le-a numit în derâdere G. Călinescu în anii 1940!), trecuţi prin ani grei de puşcărie.

E vorba, cum se poate vedea, de o generaţie neomogenă. Mulţi tineri şi vârstnici deopotrivă, dar şi oameni de vârstă medie, aceştia, îndeosebi în FSN. Partidul cu cei mai mulţi seniori era PNŢ, devenit PNŢCD pe la mijlocul anilor 1990. Intelectualii erau în PAC, PNL şi UDMR. Profesionişti ai politicii, în FSN, dacă ţinem seamă de faptul că peneliştii şi peneţiştii aveau un alt fel de experienţă politică, datând din anii tinereţii lor, rupţi fiind de realitatea românească din aproape jumătatea de secol în care ieşiseră din scena publică. Aşa se explică dominarea de aproape un deceniu a vieţii politice de către partidele de stânga, care moşteniseră cea mai mare parte a „avuţiei“ social-politice a regimului comunist, fapt nemaiîntâmplat în nicio ţară din lagărul sovietic. Aşa se explică şi eşecul dureros al Convenţiei Democratice, după ce s-a aflat patru ani la putere. PNŢCD, liderul, mai mult de facto decât de jure al CD, a şi dispărut practic după aceea.

Pragmatism lipsit de principii

Începând din prima treime a anilor 2000, o nouă clasă politică a luat treptat fiinţă. PNŢCD s-a fragmentat şi a pierit, PSDR al lui Sergiu Cunescu a fuzionat cu PDSR (actualul PSD), liberalii s-au reunificat după zece ani de facţiuni, ca să se separe din nou, o parte alliindu-se cu PD, desprins din FSN, absorbindu-l recent, altă parte formând USL împreună cu PSD preţ de o guvernare plină de peripeţii.

Locul unor Coposu, Quintus, Iliescu, Năstase, Stolojan, Băsescu, l-au luat Geoană, Ciuhandu, Ponta, Dragnea, Gorghiu, Turcan. Măsuraţi singuri distanţa, dincolo de simpatii sau antipatii politice!

Două lucruri majore s-au întâmplat în acest vals-boston de pe scena politică. Primul este dispariţia ideologiilor, a diferenţelor tradţionale dintre stânga şi dreapta. Al doilea, ca o consecinţă inevitabilă, este dezvoltarea unui pragmatism lipsit de principii pe termen scurt şi păgubos pe termen lung. La care se adaugă absenţa unor lideri charismatici.

Motivul absenţei este următorul: baza de recrutare a cadrelor de partid s-a îngustat până la interese şi raporturi strict personale, puse nu în slujba unor idei strategice, ci în aceea a unor tactici electoraliste. Locul unor Coposu, Quintus, Iliescu, Năstase, Stolojan, Băsescu, l-au luat Geoană, Ciuhandu, Ponta, Dragnea, Gorghiu, Turcan. Măsuraţi singuri distanţa, dincolo de simpatii sau antipatii politice! Priviţi la rece ce se întâmplă acum într-un PNL în căutarea unui lider cât mai obedient faţă de baronii care au dus de râpă partidul în alegerile din 2016 sau într-un PSD în căutarea unui lider care să facă puşcărie doar cu suspendare, nu după gratii, sau în ALDE, în căutarea unui unic lider al celor două formaţiuni componente care au gândit până acum cu două capete şi au acţionat cu o singură voinţă, şi trageţi concluzia cuvenită!

Revenind la clasa politică: am vrut să aflu vârsta medie a liderilor şi a membrilor reprezentativi, din Parlament, din Guvern şi din administraţia centrală şi locală, ai partidelor. Surpriză: mulţi, foarte mulţi, sunt decreţei! Oameni născuţi după 1966, anul faimosului decret antiavort al lui Ceauşescu. Şi ce dacă, veţi spune. Nu e nici un dacă: decreţeii au venit pe lume, nu toţi, desigur, dar destui, din obligarea mamelor de a-i naşte sub privegherea miliţiei şi procuraturii şi sub ameninţarea închisorii; nu totdeauna doriţi şi iubiţi; şi care au sporit până după Revoluţie fenomenul care ne-a discreditat în ochii Occidentului al copiilor străzii. Nu vreau să spun, Doamne fereşte, că oamenii politici de azi sunt foşti copii ai străzii. Dar felul în care gândesc, când se nimereşte, acţionează sau se comportă, mai tot timpul, îmi dă ghes să iau în vedere anumite trăsături de caracter şi educaţie, dacă nu anumite frustrări pe care originea le sugerează. Destui, apoi, şi-au sfârşit studiile cu licenţe şi doctorate luate plagiate în anii 1990-2000. Asta dacă uităm de cei şapte ani de-acasă şi ne referim la educaţie.

Penali notorii

Împrejurările care confirmă ipoteza unei generaţii politice precare psihologic şi necultivate sunt nenumărate. Să ne amintim doar de ordonanţe cu dedicaţie clară, de minciuni cât roata carului rostite în faţa instanţelor de judecată, de casete înregistrate de penali notorii dispăruţi ca măgarul în ceaţă, de parlamentari pistolari, de alţii care se joacă cu focul în politică, precum un ditamai şef de comisie juridică şi de tot ce doriţi dumneavoastră, stimaţi cititori. Trec peste metastazele corupţiei în corpul social şi rămân la declinul clasei politice ca să închei prin a spune că el nu poate fi desprins de astfel de observaţii de psihologie socială.

Această nouă clasă politică pe cale de a lua fiinţă, constituind a treia generaţie din 1989 încoace, e mai nepricepută şi mai ineficientă decât cele două anterioare.

În fine, mai întâi, votul unipersonal din celelalte alegeri, apoi succesul neaşteptat al PP-DD şi, în fine, al USR ne pun în faţa unei schimbări evidente de paradigmă politică: alegătorii nu mai vor politicieni profesionişti. Nici partide, putem spune, istorice. Aşa că au ales un parlament, în bună parte, tânăr şi amator. Derutaţi, au votat nişte derutaţi. Irina Loghin îl avea, cel puţin, în spate pe Vadim Tudor. Dar useriştii nu-l au decât pe Nicuşor Dan, care nu le poate asigura spatele. Această nouă clasă politică pe cale de a lua fiinţă, constituind a treia generaţie din 1989 încoace, e mai nepricepută şi mai ineficientă (doar la bine, fiindcă la rău...!) decât cele două anterioare. Nici chiar dacă USR va avea soarta PP-DD (nu e vorba ca liderii să-şi schimbe în acelaşi fel locul, Doamne păzeşte!), cum prezic astroloagele săptămânale de la B1TV, cu mare lucru tot nu ne alegem. Poate doar, glumesc amar, devenind un stat creştin ortodox, pe gustul lui Marian Munteanu, ceea ce i-ar permite lui Dumnezeu să se amestece din nou, după ce l-a alungat din politică Revoluţia Franceză, fapt reconfirmat filosofic de Nietzsche, în treburile noastre.