Războiul din România

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ref

Nu e nicio ştire nouă că avem o diasporă mare, dar când eşti al doilea, la nivel mondial, după o ţară aflată în război, te întrebi în ce măsură conflictul din propria societate poate fi considerat motiv de refugiu politic. Şi, deodată, totul este clar.

Conform ONU, România este pe locul doi, la nivel mondial, la procentajul populaţiei emigrate, în perioada 2000-2015. Ţara noastră este pe locul patru în Europa şi pe locul 20 mondial la mărimea diasporei. În perioada analizată, de aproape o generaţie, 7,3% din români au plecat anual din ţară. Nouă români pleacă pe oră, conform ultimelor statistici. 

Deşi atomizată şi fără o asociere substanţială, diaspora românească continuă să crească. Românii din afara ţării obţin venituri peste media naţională şi se păstrează legături puternice cu familiile rămase acasă, ba chiar le susţin financiar. Se ţin la curent cu subiectele sociale şi politice din România şi votează masiv, nu doar o dată întorcând soarta unor alegeri. Votul lor este în general împotriva corupţiei şi în special, anti-PSD. 

Din experienţa mea în diasporă, vă pot spune că românii din străinătate nu sunt neapărat dezbinaţi, doar greu urniţi spre simţul de comunitate. Sunt mai degrabă uniţi de relaţia cu originile, nicidecum cu alţii aflaţi în situaţia lor. Primul sfat pe care l-am primit, în Canada, prin '99, a fost să nu am încredere în alţi români. Faptul că sfatul venea chiar de la un conaţional, om trecut prin viaţă, evident dezamăgit de situaţie, mi-a provocat un zâmbet. O probabilă motivaţie pentru individualismul românilor de peste hotare ţine de experienţele din ţara natală, dar şi de greutăţile prin care trec, odată emigraţi. Statul român face foarte puţine pentru ei, iar ajutoarele vin, mai degrabă, pe linia legăturilor din ţară.

În era globalizării, nu numai că diaspora reprezintă un corp important, dar internetul şi comunicarea facilă ajută la expresia de unitate cu naţiunea din care provine. Ceea ce este important de observat, în lumina statisticilor de mai sus, este faptul că numai Siria a avut, la nivel global, o creştere atât de puternică, din punct de vedere procentual, a diasporei.

Noi suntem pe locul doi mondial. Siria, pe locul întâi, este, aşa cum ştiţi, în plin război.

Noi ce avem? Păi avem o guvernare haotică şi coruptă, o evoluţie socio-economică lentă şi o birocraţie care îngenunchează şi un masochist. Statul, ca atare, este slab, iar în spaţiul dintre ultimul kilometru de autostradă şi satele unde se agaţă hartă domnesc grupări de interese care-i mimează neoficial serviciile (e.g. PSD şi, într-o mai mică măsură, PNL şi UDMR). Contractul social pendulează între cel oficial, greoi, incomplet, sărac şi birocratizat şi varianta politică a corupţiei mari, care o păzeşte pe cea mică, dar care oferă rezultate. Alegem între chin sisific şi vânzarea sufletului. 

Nu mai adaug la ecuaţie şi provocările externe, disoluţia lentă sau măcar atomizarea de interese din sânul Uniunii Europene, populismul cras al liderilor din jur şi resurgenţa Rusiei, care ne vede în sfera ei de influenţă politică. Deci ne putem pune o întrebare simplă: Suntem în război? Cred că ne putem pune această întrebare fără să ne considerăm nebuni. Pentru un procentaj al populaţiei educate, tinere şi active, răspunsul s-ar putea să surprindă. Şi nu este doar un conflict inter-generaţional, este realitatea care intervine în lipsa unui contract social funcţional între stat şi cetăţean. Ce rămâne e haos, război, doar că într-o măsură la fel de românească, pe cât este de perversă. 

Diaspora românească este, mai degrabă, o comunitate de refugiaţi politici. 

Cei care au plecat au ajuns la aceeaşi concluzie. Şi în mod paradoxal, românii din afara graniţelor păstrează o legătură puternică cu ţara pentru că se consideră, mai degrabă, o comunitate de refugiaţi politici. Vor să ne protejeze, vor să ne salveze mai mult decât ar putea trei catedrale ale mântuirii. Nimeni n-a plecat din România de prea mult bine, în ultimii 30 de ani. Că era comunism, că era tranziţie sau societatea condusă de urmaşii comuniştilor, emigrarea s-a manifestat ca o soluţie de supravieţuire, mai ales cu integrarea europeană. În empatia diasporei faţă de populaţia până la urmă prizonieră a ţării stau nişte sentimente mai puternice decât patriotismul. Iar de partea cealaltă, cred că ne-am schimbat, de la a mai aştepta americanii, la a ne aştepta copiii acasă. 

Este momentul să tratăm realitatea ca atare, că în niciun viitor probabil al următorilor 20 de ani nu se va întoarce nimeni în ţară şi să înţelegem că atunci când plecăm, luăm cu noi şi schimbarea pe care o dorim în societate; şi pacea. Şi cred ca una dintre primele datorii ale unei populaţii refugiate este să-şi salveze cultura şi obiceiurile, pe orice căi poate, să aibă ce transmite mai departe. România este mai vibrantă în diaspora ei, are un viitor în cele trei milioane de suflete refugiate politic, decât în oastea de 17 milioane de suflete, aflate în războiu continuu şi bântuite de speranţa într-un viitor mai bun care nu mai apare. Nu ne-am pierdut sufletul, doar l-am mutat întru păstrare peste graniţe. Ce a rămas aici, în statul anti-naţional, oferă o alegere simplă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite