Performanţele nasc naţionalism sau naţionalismul naşte performanţă?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Este o întrebare pe care mi-am pus-o de foarte multe ori atunci când un român s-a afirmat la nivel internaţional. Fie că vorbim despre sport sau învăţătură, rezultatele bune ale conaţionalilor nasc fenomene sociale mai mici sau mai mari. Hagi, Năstase, Ţiriac, Nadia Comăneci, Halep, gimnastică, matematică, informatică şamd.

Aveam undeva în jurul vârstei de 4-5 ani. Mă trezesc speriat în miezul nopţii, auzindu-i pe ai mei strigând, cât îi ţineau plămânii: HAI GABI! BRAVO, GABI! HAI ROMÂNIA! Vă mărturisesc sincer că, pentru o secundă, am crezut că Gabi este o rudă care a apărut la televizor. Nu am discutat niciodată acest aspect cu părinţii mei. Oricum nu înţelegeam nimic la vârsta aceea. Vreo 10 ani mai târziu, creierul meu face conexiunea. Era vorba despre Jocurile Olimpice din Statele Unite, 1996, iar acea Gabi nu era o rudă de-a noastră, ci era conaţionala Gabriela Szabo.

Părinţii mei nu au o echipă de fotbal preferată, nu se uită la jocurile olimpice, dar empatizează imediat cu românul victorios. Am observat acest lucru la nivelul întregii ţări în momentul de maximă ascensiune a Simonei Halep. Mi-a revenit însă această temă în minte weekendul acesta. Tibi Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv 6633 Arctic Ultra, iar Cătălina Ponor a câştigat două medalii de aur la Cupa Mondială de la Baku. Aceste două evenimente au ţinut presa ocupată în ultimile zile. Imediat românii au redevenit mândri că sunt Români. #Share, #like, #se poate etc.!

De asemenea, îmi aduc aminte şi de momentele tragice prin care a trecut România, momente care inevitabil s-au spart în capul celor de la vârf, momente care i-au făcut pe români să strige: doar în România e posibil aşa ceva, ţară de c***t, n-ai ce face, asta-i România, doar trăim în România şi multe altele pe care sunt sigur că toată lumea le-a observat, ba mai mult, într-un moment de tensiune la ghişeul unei instituţii publice sunt sigur că le-a şi folosit.

De aici pleacă întrebarea mea. Performanţele nasc naţionalism sau naţionalismul naşte performanţă?

Un stat, pentru a avea rezultate notabile, indiferent că vorbim despre cultură, sport, tech etc. trebuie să aibă un lot foarte bun. Lotul se formează prin selecţia celor mai buni, în urma unor competiţii naţionale între cluburi. Cluburile, ca să atragă oamenii cei mai potriviţi pentru acel tip de activitate trebuie să le vândă nişte speranţe, un viitor strălucitor. Pentru acest lucru au nevoie de bani. Banii ori vin de la stat, ori din finanţări private. Dacă antreprenorii nu sunt interesaţi ca ţara lor să aibă rezultate notabile, nu investesc. Dacă românii sunt dezinteresaţi şi nu se implică sau protestează referitor la sumele alocate de la buget în acest sens, iar nu sunt bani. Ipotetic voi considera această atitudine reticentă drept „lipsă de naţionalism”. Pe lângă buget mai este nevoie de o bază de selcţie extinsă. Aceasta e în legătură directă cu populaţia ţării. Dacă există o emigrare masivă atunci baza de selecţie este mai mică, iar acel „perfect match” între om şi activitate care duce la rezultate deosebite se realizează mai târziu.

Pe de altă parte, vedem în state precum Franţa sau Statele Unite un ataşament faţă de patrie puţin mai mare. De asemenea, nu putem trece cu vederea faptul că rezultatele lor bune sunt fenomene mult mai frecvente decât în România. Baza de selecţie mai mare, buget mai mare, spirit naţional crescut.

Revenind la întrebarea din titlu. Dacă există un stat naţional unit „şi la bine, dar mai ales la greu” (dau citire vorbelor marelui Ion Iliescu. Vezi discurs de mulţumire mineri) şansele să existe rezultate remarcabile la nivel internaţional sunt mai mari sau dacă există rezultate ale unor indivizi se dezvoltă spiritul naţionalist la nivelul întregii naţiuni?

Poate sună ca întrebarea: cine a fost primul oul sau găina, dar cu siguranţă are implicaţii mult mai mari. Când voi aduna mai multe date, voi reveni cu un articol 2.0.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite