Mergem la rădăcini. Pe 7 decembrie anul acesta, Ministerul Justiţiei a depus la Parlament un proiect de lege pentru „modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene”. Proiectul viza două directive: cea privind confiscarea extinsă (coşmarul oricărui politician corupt) şi cea privind prezumţia de nevinovăţie şi dreptul de a fi prezent la propriul proces.

Trebuie precizat un lucru: la Ministerul Justiţiei se află, sistematizată şi adusă la zi, atât întreaga  legislaţie a României, cât şi legislaţia europeană care trebuie transpusă. Acolo există suficientă expertiză care să stabilească ce este deja transpus şi ce mai trebuie transpus, astfel încât legea română să fie conformă cu cea europeană.

În ceea ce priveşte confiscarea extinsă, ministerul a propus câteva completări care transpun doar parţial directiva. În expunerea de motive, ministrul Tudorel Toader susţine că unele neajunsuri legislative şi logistice impun o transpunere graduală deocamdată. Să-i acordăm prezumţia de bună-credinţă.

Cât priveşte cealaltă directivă, Ministerul Justiţiei a găsit că se impune completarea legii române cu un singur articol, care ţine de procedură: persoana care a fost condamnată în lipsă, atunci când este prinsă, să fie informată că are dreptul la revizuirea procesului. Atât şi nimic mai mult. În rest, MJ consideră că directiva este deja transpusă în legea română.

Ce au făcut parlamentarii? Au ignorat complet transpunerea directivei privind confiscarea extinsă şi au depus aproape 60 de pagini de amendamente legate de prezumţia de nevinovăţie. Absolut toate în favoarea infractorilor şi niciuna în favoarea victimelor. Devine astfel clar că transpunerea directivei a fost doar vehiculul, pretextul de care s-au folosit pentru a interveni atât de masiv în Codul penal şi în Codul de procedură penală. Efort inutil, căci puteau să facă ceea ce orice infractor şi-ar dori să facă: să desfiinţeze ambele Coduri, căci efectele ar fi fost fix aceleaşi.

Zic unii că Parlamentul este oglinda societăţii şi, prin urmare, nu poate fi mai bun decât însăşi societatea care l-a generat. Aceasta este o afirmaţie profund greşită, lucru care poate fi demonstrat matematic.

În momentul de faţă, în puşcăriile româneşti sunt aproape 30.000 de persoane. Dublăm cifra şi zicem că alţi 60.000 sunt condamnaţi cu suspendare. Rezultă, deci, 90.000 de infractori cerţi.

O dublăm şi pe asta şi zicem că 180.000 sunt suspecţi sau inculpaţi, aflaţi în diverse stadii de anchetă sau de judecată. Am ajuns la 270.000. Aţi prins algoritmul, da?

Dublăm din nou şi zicem că sunt încă 540.000 de persoane care intenţionează să comită infracţiuni, dar încă n-au găsit oportunitatea. Ajungem, aşadar, la 810.000.

Pentru maximă rigoare matematică, dublăm şi această cifră, chiar dacă nu ştim de ce. Unde am ajuns? La 1.620.000 de persoane care au fost, sunt, vor fi sau ar vrea să devină infractori.

Cum România are 21 de milioane de cetăţeni, putem observa că cifra infractorilor actuali sau potenţiali nu este nici pe departe de a atinge majoritatea.

Pe când în Parlament, după voioşia cu care mutilează legile penale, majoritatea este în mod cert formată din personalităţi care au fost, sunt, vor fi sau ar vrea să devină infractori.

Rezultă aşadar că, din motive pe care urmează să le desluşim cu altă ocazie, Parlamentul nu este nici pe departe oglinda societăţii, ci este mult mai rău decât însăşi societatea care l-a generat. Cum se zice la matematică: Quod Erat Demonstrandum.