O Singură Românie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ce se întâmplă când o boală gravă atinge un organism? Sângele pleacă de la periferie către centru pentru a salva funcţiile vitale. Cartea strategică - a relevanţei geopolitice - pe care contextul de la sfârşitului Războiului Rece ne-a permis să o jucăm pentru a fi acceptaţi în UE are astăzi o mai mică valoare de întrebuinţare. Pentru că Centrul trebuie să se adune pentru a se salva, iar periferia devine „dispensabilă”.

Obiectivele tranziţiei în România au fost îndeplinite. Rezultatul este o societate reformată, dar sărăcită şi dezorganizată, dezindustrializare, o agricultură care de abia acum trebuie pusă pe un drum normal de dezvoltare, instituţii publice cu importante carenţe, un stat capturat de grupurile de interese... incapabil să prevină explozia corupţiei”, acesta este diagnosticul sec şi implacabil pe care raportul social  realizat de de Academia Română prin Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii îl pune României anului 2017. Şi continuă raportul: „soluţionarea problemelor sociale şi economice ale României prin simpla integrare europeană s-a dovedit şi ea un vis”.

De la aceste două realităţi obiective trebuie să pornească orice analiză despre calea pe care România o va alege în noul ciclul istoric în care lumea, Europa şi noi am intrat. Cu aceste două realităţi obiective se îndreaptă România către istoricul” Consiliu European de la Roma din 25 martie, unde unul din cele 5 scenarii Juncker va fi ales de o Europă în plină criză existenţială.

Ce s-a întâmplat la criza financiară de acum câţiva ani? Capitalul a părăsit periferia şi s-a îndreptat către băncile mamă. Pentru că - nu-i aşa? - centrul trebuie salvat, chiar cu riscul pierderii zonelor cu capilare mai mici, nevitale, deci sacrificabile. Acesta este de fapt sensul declaraţiilor liderilor celor „4 mari” rămaşi în UE după Brexit. „Deviza este că suntem uniţi, dar o unitate în diversitate”, declara Cancelarul german după recent încheiatul Consiliu European. Iar Francois Hollande o secondează: „...apărarea, Zona Euro, armonizarea fiscală şi socială” sunt domeniile în care un grup de ţări trebuie să fie „capabile să meargă mai repede, mai departe, fără a închide uşa nimănui”. În traducere din limba diplomaţilor - centrul, nucleul Europei, pentru a se salva trebuie să meargă „mai repede, mai departe”; ceilalţi, dacă pot ţine pasul, sunt bineveniţi. Daca nu, alors, mergem fiecare cu viteza pe care o dorim sau putem să o dezvoltăm.

Pentru că aceasta este realitatea astăzi în Uniunea Europeană. Sunt state care vor şi pot să meargă mai repede şi mai adânc pe calea integrării. Altele, cum este cazul Marii Britanii, Suediei sau Poloniei care pot, dar nu vor. Şi restul, cu România în frunte (sau la coadă, dacă te uiţi la orice clasament din UE) care vor, dar nu pot. Acestea sunt, în realitate, vitezele, cercurile concentrice în care constelaţia europeană va începe să funcţioneze după 25 martie 2017. Pentru că oricât s-ar opune noii veniţi în Europa (Polonia mai vocal, noi şi restul mai politicos sau cuminţel) sau oricat s-ar „coafa” declaraţia aniversară a UE la 60 de ani de la Tratatul de la Roma, realitatea este că nimeni nu poate opri un grup de ţări să meargă - dacă vor şi pot - mai repede, mai departe.

Să fim bine înţeleşi: poziţia oficială a României, susţinută la unison de preşedinte şi de premier, este cea corectă şi reflectă interesele noastre naţionale: România vrea în nucleul dur european, România descurajează (re)divizarea Europei.

Însă, dincolo de declararea „nivelului de ambiţie” şi a poziţionării corecte în caruselul politico-diplomatic, intervin cele două realităţi obiective exprimate sintetic în raportul ICCV şi prin deciziile „granzilor” europeni: România nu poate face faţă cerinţelor economice, sociale şi de reputaţie pe care apartenenţa la nucleul dur al Europei le-ar presupune. Nu Europa devine cu mai multe viteze, ci România însăşi este cu prea multe viteze diferite de dezvoltare pentru a putea face faţă şi de a fi acceptată în grupul statelor cu economii dezvoltate. Iar cu actualul model socio-economic, cu actuala capacitate de guvernanţă, cu nivelele actuale de corupţie, România nu poate face saltul de dezvoltare necesar, fără de care nu va fi acceptată în nucleul dur european. Dacă în Schengen nu suntem primiţi pe criterii pur politice sau dacă avem, la 10 ani de la aderare, înjositorul MCV încă în funcţiune, cum crede cineva că vom fi acceptaţi în „Liga mare”?

Care este calea de urmat? În opinia mea, cea a sincerităţii, curajului şi consecvenţei. A recunoaşterii sincere că modelul de societate şi economie, guvernanţă şi capitalism pe care le avem astăzi sunt neperformante şi vor continua să ne ţină la periferia Europei şi a lumii dezvoltate. A curajului intelectual şi politic de a reimagina modelul socio-economic actual, generator de inegalităţi, distrugător de destine şi oportunităţi şi perpetuator al României periferice şi cu mai mai multe viteze. Şi a perseverenţei de a rămâne fideli Visului României Occidentale, de a continua marea evadare din Orient către Occidentul dezvoltat, aşa cum au îndrăznit să imagineze, în condiţii mult mai dificile, părinţii noştri fondatori.

Pentru că doar atunci când vom oferi tuturor cetăţenilor noştri, indiferent de hazardul locului naşterii, stării sociale sau a etniei, şansa corectă de a izbândi în viaţă, atunci şi doar atunci România va putea, nu doar va vrea, să devină parte organică a Europei dezvoltate. O Singură Românie, nu două, nu mai multe, parte integrantă a Vestului euroatlanic, este singura noastră poliţă de asigurare într-o lume agitată, este singura cale de urmat. Şi este în mâinile noastre şi ale noastre singure în care dintre Europe vom ajunge, indiferent de deciziile din 25 martie de la Roma.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite