Munca şi „concediul” de creştere a copilului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Au reapărut discuţiile despre plafonarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului, context în care este important să aruncăm o privire mai de ansamblu asupra politicii de acordare a concediului şi indemnizaţiei de creştere a copilului în România.

În analiza care urmează, îmi exprim categoric opinia în favoarea plafonării indemnizaţiei pentru creşterea copilului, ţinând cont că bugetul ajutoarelor sociale, din care face parte şi indemnizaţia de creştere a copilului, se ghidează în baza principiilor de solidaritate socială şi asigurare a şanselor egale, nu de cel al contributivităţii, cum se invocă uneori.

A doua parte a textului cuprinde o expunere a efectelor pozitive, dar şi negative ale concediului de creştere a copilului, pentru femeile care îl accesează.

În România, un angajat (de obicei angajată[1]) are dreptul ca după naşterea unui copil să se retragă de la locul de muncă într-un „concediu” denumit „de creştere a copilului”. Potrivit ultimelor modificări legislative din 2016, concediul are o perioadă de maxim 2 ani de zile (3 ani în cazul copilului cu dizabilitate) şi de el pot beneficia cei ce dovedesc că au lucrat timp de 12 luni cumulate în ultimii 2 ani de zile.

Pe perioada concediului se plăteşte o indemnizaţie echivalentă cu 85% din veniturile medii nete realizate cu doi ani înainte de naşterea copilului, minim 85% din salariul minim.

În limba română, termenul „concediu” are semnificaţia de „scutire de muncă”, lucru care nu ţine cont de faptul că „a creşte un copil” este de asemenea o muncă şi încă una foarte solicitantă. Se spune despre femei că „stau” acasă cu copiii, când în realitate ele trec prin una dintre cele mai agitate, extenuante şi privative de odihnă perioade din viaţă. Concediul nu este o vacanţă, aşa cum indică cea mai uzuală semnificaţie a termenului „concediu”. Este o muncă, prestată în spaţiul privat, în schimbul căreia persoana respectivă primeşte o indemnizaţie. Un lucru este benefic în legislaţia românească: perioada concediului de creştere a copilului este considerată vechime în muncă şi reprezintă stagiu de cotizare pentru pensie. Prevederea este în vigoare din 2012 încoace.

Aici intervine un paradox: „concediul de creştere a copilului” este considerat vechime în muncă, dar numai pentru cei care anterior au muncit deja, legal, sau au obţinut venituri din activităţi independente şi numai dacă munca a fost prestată timp de minim 12 luni în cei doi ani înainte de naşterea copilului. Este echivalentul muncii, dar nu şi pentru cei care n-au activat pe piaţa muncii. Părinţii care îngrijesc copiii după naşterea acestora fără ca înainte să fi lucrat cele 12 luni nu au dreptul la indemnizaţie şi nu cumulează vechime în muncă. De aceste drepturi nu beneficiază nici cei care au muncit mai demult, să zicem în ultimii 3 ani sau 5 ani, dar nu în ultimii doi ani de zile înainte de naşterea copilului. Printre cei afectaţi de această prevedere sunt evident lucrătorii din economia neagră, care nu prestează muncă cu forme legale, de obicei aflaţi în situaţii extrem de vulnerabile şi dezavantajoase.

Indemnizaţia care se acordă pentru creşterea copilului este, conform legii, un ajutor social. Ea nu ar trebui condiţionată de prestaţia unei munci legale, cu contract de muncă sau prin activităţi independente.

Indemnizaţia de creştere a copilului este strâns legată de munca legală pe piaţa muncii prin faptul că: 1) este obligatoriu ca beneficiarul/a să fi lucrat minim 12 luni înainte şi 2) cuantumul indemnizaţiei este stabilit în funcţie de venitul net primit înainte de naşterea copilului. Aşadar, această prestaţie socială se acordă ca în cazul indemnizaţiei în caz de boală sau indemnizaţiei de maternitate, care însă nu sunt ajutoare sociale. Într-o oarecare măsură, ea are trăsături similare cu accesul la serviciile de sănătate, care este condiţionat de plata contribuţiei la asigurările de sănătate. În schimb, în timp ce o persoană fără loc de muncă legal poate să plătească contribuţia la asigurările de sănătate şi să beneficieze de servicii medicale, nu acelaşi lucru îl poate face pentru a beneficia de indemnizaţia pentru creşterea copilului.

Indemnizaţia care se acordă pentru creşterea copilului este, conform legii, un ajutor social. Ea nu ar trebui condiţionată de prestaţia unei munci legale, cu contract de muncă sau prin activităţi independente. Plata indemnizaţiilor se face din bugetul de asistenţă socială – categoria „ajutoare sociale”. Sunt mai multe categorii de ajutoare sociale: cele acordate persoanelor cu venituri reduse, cele din zona politicilor familiale (în care se include şi indemnizaţia pentru creşterea copilului), cele pentru persoanele cu dizabilităţi şi altele, cum ar fi ajutorul de deces sau ajutorul în caz de urgenţă în caz de inundaţii, incendii ş.a.

Felul în care sunt concepute concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului ne arată că ele sunt politici de susţinere a anumitor familii, mai exact a celor care muncesc cu forme legale. Familiile în care munca se prestează la negru sau nu se prestează (din diverse motive, cum ar fi lipsa de locuri de muncă) nu sunt încurajate prin actualele politici familiale să facă copii. Îngrijorător este că de obicei în aceste familii gradul de sărăcie este ridicat şi atrage numeroase alte probleme de incluziune socială care se vor perpetua şi asupra copiilor.

Tăticul cu indemnizaţie de 35.000 de euro/lună

Anul trecut a avut loc o modificare legislativă în acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului care o îndepărtează şi mai mult de caracterul de „ajutor social”: eliminarea plafonului maxim. Până în iunie 2016 existase un plafon maxim de 3.400 lei în primul an de concediu şi de 1.200 lei în al doilea an. Se explica în expunerea de motive de anul trecut că aceste limitări trebuie eliminate pentru că ar încălca principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării. După ce indemnizaţia a început să se acorde fără a ţine cont de o limită superioară, s-au înregistrat şi se înregistrează în continuare situaţii scandaloase. Unii beneficiari cu venituri mari primesc indemnizaţii de ordinul a zeci de mii de euro pe lună! Într-o evaluare a Ministerului Muncii publicată în septembrie 2016, la scurt timp după intrarea în vigoare a noilor prevederi, se arăta că un grup restrâns de persoane (242 mai exact) primesc indemnizaţii pentru creşterea copilului atât de mari încât cheltuiesc o treime din tot bugetul alocat[2]. Cea mai mare indemnizaţie s-a înregistrat în judeţul Sibiu, acolo unde un bărbat primea suma echivalentă a 35.000 de euro pe lună, ca urmare a veniturilor încasate din activităţi independente obţinute ca PFA. „Tăticul” făcuse pe PFA-ul său o tranzacţie cu un teren pe una din cele mai mari plantaţii de afine din România, undeva în Făgăraş. În cazul său şi probabil al altor beneficiari de sume mari ale indemnizaţiei pentru creşterea copilului, nu mai poate fi făcută nici măcar legătura cu munca salarială, aşa cum arătam mai devreme. Pe un PFA se pot înregistra inclusiv angajaţi (maxim trei în prezent) şi se pot face tranzacţii economice cu profit considerabil ca la o societate comercială.

Eliminarea plafonului indemnizaţiei pentru creşterea copilului completează tabloul politicilor făcute în avantajul anumitor familii. Contrar principiilor de solidaritate socială şi asigurare a şanselor egale care stau la baza asistenţei sociale, se lasă uşa deschisă unor scurgeri a fondurilor publice destinate ajutoarelor sociale în favoarea unor persoane privilegiate economic pentru care asigurarea îngrijirii copilului nu pune mari probleme. Plafonarea în limite rezonabile se re-impune, concomitent cu regândirea sistemului în aşa fel încât retorica despre sprijinul natalităţii să nu se mai îndrepte exclusiv către cei cu forme legale pe piaţa muncii.

Maternitatea, piaţa muncii şi viaţa de familie

Concediul şi indemnizaţia sunt nu numai politici de încurajare a natalităţii şi de sprijin familial dar şi politici de reconciliere a vieţii de familie cu munca (munca legală), în contrapondere cu faptul că alte politici de îngrijire a copiilor sunt deficitare, ca de exemplu infrastructura de creşe. Aşa cum sunt gândite acum, ele vin să ofere o soluţie părinţilor angajaţi, în special mamelor, care se ocupă de îngrijirea copiilor nou născuţi. În absenţa lor, femeile ar fi fost nevoite să renunţe la joburi sau să lucreze part-time, iar pentru multe dintre ele aducerea unui copil pe lume ar fi o misiune extrem de dificilă. Deşi în discursurile publice legate de concediul de creştere a copilului accentul se pune pe beneficiile pentru copil de a fi în prezenţa mamei în primele luni din viaţă, există incontestabil şi beneficii pentru femeile care devin mame. Lor li se păstrează locul de muncă şi pot să se dedice îngrijirii bebeluşului fără a fi nevoite să recurgă la alte soluţii, ca de exemplu asigurările sau creditele, pentru a obţine veniturile pe perioada în care nu lucrează.

Pentru că maternitatea ne este vândută ca adevărata împlinire a femeilor, iar îngrijirea bebeluşilor este ambalată frumos ca o bucurie de nedescris, părţile negative ale maternităţii şi îngrijirii copilului rămân de multe ori ascunse.

Intrarea în concediul de creştere a copilului devine aproape o bucurie când locul de muncă este stresant, marcat de exploatare, hărţuieli, mobbing sau pur şi simplu de o proastă organizare. Pe o piaţă a muncii în care drepturile lucrătorilor sunt deseori încălcate, în care spaţiile de lucru sunt improprii, aflate la distanţe mari de domiciliu sau în care şefii taie şi spânzură ca pe propria moşie, femeile resimt maternitatea ca pe o oportunitate de a-şi trăi viaţa într-o oarecare libertate, rămânând însărcinate şi dedicându-se pe deplin îngrijirii unui copil, în ciuda greutăţilor materiale şi a eforturilor fizice şi emoţionale pe care acest lucru îl implică.

Însă, pentru că maternitatea ne este vândută ca adevărata împlinire a femeilor, iar îngrijirea bebeluşilor este ambalată frumos ca o bucurie de nedescris, părţile negative ale maternităţii şi îngrijirii copilului rămân de multe ori ascunse. Las la o parte problemele privind accesul la serviciile de sănătate care sunt nenumărate: de la testele pe perioada gravidităţii, până la naşterea propriu zisă în maternităţi improprii, absenţa tratamentelor pentru depresiile post-partum sau serviciile medicale deficitare pentru copiii nou-născuţi (România are una din cele mai mari rate de mortalitate infantilă din Europa). Las la o parte şi problemele legate de locuire, în condiţiile în care majoritatea cetăţenilor locuiesc în spaţii mici, iar în zonele rurale nu au acces la reţele curente de apă şi canalizare. Mă voi referi la două planuri: piaţa muncii şi viaţa de familie.

Pe piaţa muncii, existenţa concediului de îngrijire a copilului (CIC) pe o perioadă relativ lungă, de doi ani, produce discriminări chiar şi asupra potenţialelor mame: femeile tinere, recent căsătorite, sunt privite circumspect la angajare sau odată angajate li se pune în vedere, direct sau indirect, că nu au voie să rămână însărcinate pe o perioadă de X luni/ani de la angajare. Din perspectiva angajatorului aflat în căutare de forţă de muncă calificată, recrutarea unei persoane care într-un timp scurt părăseşte locul de muncă pentru doi ani de zile pentru a creşte un copil este un cost. El va fi obligat să păstreze locul de muncă şi să investească în formarea unui nou angajat pe care-l va ţine pe post în perioada de absenţă a titularului/ei. Existenţa CIC nu se împacă cu eforturile angajatorilor de a eficientiza utilizarea forţei de muncă, în special atunci când este vorba de forţă de muncă ce trebuie formată specific în primele luni de la angajare. Angajatorii sunt tentaţi să facă presiuni fie ca femeile angajate să nu rămână însărcinate, fie să revină la locul de muncă mai devreme decât perioada la care au dreptul.

A doua mare problemă este legată de revenirea femeilor la locul de muncă, după doi ani de absenţă.  În anumite domenii se poate produce o deprofesionalizare cu efecte pe termen lung şi mediu care cu greu pot fi remediate. Gândiţi-vă, de exemplu, la o contabilă care este nevoită să se pună la punct cu modificările fiscale din ultimii doi ani de zile sau la o judecătoare care găseşte la revenirea la locul de muncă atâtea modificări legislative încât ar avea nevoie de câteva luni bune ca să-şi actualizeze cunoştinţele în domeniu. În rare ocazii angajatorii au o politică asumată de adaptare a angajatelor revenite din CIC la noile realităţi de la locul de muncă. Pe deasupra, angajatele se confruntă şi cu problemele copilului rămas în îngrijire în sarcina te-miri-cui (bunici, grădiniţe, bone) şi nu au disponibilitatea de a face ore suplimentare şi nici puterea de concentrare a cuiva care nu are în sarcină asemenea greutăţi.

Existenţa concediului de îngrijire a copilului are efecte negative şi în planul vieţii familiale, mai exact în întărirea rolurilor de gen şi trasarea responsabilităţilor în interiorul familiei.

O a treia problemă a absenţei de doi ani de la locul de muncă este legată de ratarea oportunităţilor de promovare, la pachet cu pierderea/amânarea oportunităţilor de a avea un salariu mai bun. În timpul în care angajata aflată în CIC schimba scutece, alăpta, trata colici şi alerga după vaccinuri (o muncă nevalorizată), colegii de muncă acumulau experienţă profesională. După doi ani de zile, experienţa, oricât de insignificantă ar părea ea, cântăreşte în decizia şefilor de a decide cine merită şi cine nu o promovare pe un post mai bun.

Existenţa concediului de îngrijire a copilului (CIC) are efecte negative şi în planul vieţii familiale, mai exact în întărirea rolurilor de gen şi trasarea responsabilităţilor în interiorul familiei. După doi ani de zile în care femeia care „stă acasă” se ocupă de toate treburile, full time, este dificil ca după revenirea la locul de muncă să mai poată relua o împărţire egală, partenerială, a sarcinilor din casă. Se formează obiceiuri şi norme de convieţuire, întărite şi de cultura patriarhală, prin care femeile mame îşi iau asupra lor responsabilitatea de a găti, spăla, face curăţenie, de a îngriji copilul şi a-l duce la medic etc. care se vor perpetua în mare parte şi atunci când femeia revine la jobul plătit. Existenţa CIC, atâta vreme când femeile sunt principalele care îl accesează, perpetuează dubla zi de muncă: acasă şi la serviciu, pe când bărbaţii au un singur job, cel plătit şi opţiunea dacă vor sau nu să se implice (să mai ajute din când în când) la treburile din spaţiul privat.

Asemenea efecte negative asupra femeilor pe piaţa muncii şi în plan familial ar putea fi în parte combătute cu politici susţinute de încurajare a taţilor să se implice în îngrijirea copiilor. În România, legislaţia stabileşte obligaţia celuilalt părinte (de obicei tatăl) de a lua cel puţin o lună din perioada CIC. O politică mai eficientă este de a împărţi CIC în două perioade egale, în aşa fel încât părinţii să suporte/să se bucure în mod egal de efectele concediului. S-ar menţine în continuare un decalaj în raport cu angajaţii care nu fac copii, dar s-ar combate eficient discriminarea de gen.

Articolul a fost iniţial publicat în numărul 17 al Gazetei de Artă Politică, în colaborare cu Servici uşor.


[1] Bărbaţii reprezintă, oficial, 10% din totalul beneficiarilor concediului pentru creşterea copilului. Nu există studii calitative pentru a vedea câţi dintre aceştia se ocupă efectiv de îngrijirea copilului şi câţi accesează CIC, dar continuă să muncească la negru, în timp ce de îngrijirea propriu-zisă a copilului de ocupă partea feminină a familiei: mama, bunica sau alte rude. Sursa: goo.gl/TPaj89, accesat mai 2017

[2] Mediafax, 5 septembrie 2016, accesat în mai 2017

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite