Modele româneşti pentru Europa

Orice patriot român responsabil (şi, de altfel, orice patriot al oricărei ţări) ţine să nu-şi facă ţara de rîs. Ba mai mult: ţine să arate lumii (mai ales „răutăcioşilor” de pretutindeni) că noi, românii, „avem valoare”, suntem harnici, deştepţi, oneşti, omenoşi, pricepuţi la toate. Cu asemenea exigenţe, normal ar fi să ne gîndim de două ori cînd trimitem în străinătate personalităţi „reprezentative”.

Românii aflaţi în funcţii de mare vizibilitate, la ambasade, la felurite conferinţe internaţionale, sau la Bruxelles, în Parlamentul European, ar trebui să fie aleşi pe sprînceană, radiografiaţi pînă în detaliu, capabili să vorbească în  numele nostru în aşa fel încît să ne mîndrim cu ei, să le delegăm fără ezitare onoarea de a sluji, prin virtuţile lor, imaginea ţării.

Din păcate, situaţia „din teren” e mai mult decît întristătoare. Nu părem preocupaţi de calitatea reală a aleşilor noştri, nu ne sfiim să trimitem în inima Europei personaje îndoielnice, inadecvate, nepregătite, de natură să ofere colegilor lor străini un portret dezavantajos al naţiei pe care, chipurile, o întruchipează.

Care ar trebui să fie, de pildă, calificările minimale ale unui politician pentru a ajunge parlamentar european? Păi, mai întîi să ştie măcar o limbă străină, dacă vrea să comunice liber, fără intermediari, cu cei din preajmă. Apoi să se priceapă binişor la „afacerile europene”, să aibă în spate o performanţă publică impozantă, să fie educat, bun vorbitor, spontan, riguros, respectabil. Să nu mi se spună că şi reprezentanţii altor ţări au, printre ei, boabe de neghină. Pe mine mă interesează reprezentanţii ţării mele. Nu putem spera să strălucim foarte curînd, pe alte planuri, în perimetrul comunităţii europene. Dar măcar să impresionăm prin cîţiva oameni de ispravă, bine pregătiţi, bine crescuţi, cinstiţi, bine aşezaţi în propria lor piele.

Iar acum vin întrebările. Ne-am simţit bine reprezentaţi, la Bruxelles, de bietul Gigi Becali?  O fi el amuzant, uneori, pentru gustul autohton, o fi el gata să plătească oricît pentru o mîntuire garantată, o fi el, la bază, „băiat bun”. Dar ca parlamentar european? E greu de imaginat ce figură făcea pe coridoarele instituţiei, cu pasul lui ţanţoş şi cu manierele lui valahe. Cu ce se ocupa de fapt? Cu cine – şi cum – stătea de vorbă? Care e binele specific pe care l-a făcut României? Dar Corneliu Vadim Tudor? Sigur, prin comparaţie cu mulţi politicieni de-ai noştri, el e un monument de „erudiţie”. Ştie datele de naştere ale unor celebrităţi culturale, epatează (ca orice semidoct) prin citate făloase, stîrnind, astfel, perplexitatea unor admiratori candizi. Nu poate vorbi ca lumea nici o limbă străină, iar ideologia lui se reduce la un naţionalism obidit (dar agresiv!), foarte prost situat în contextul comunitar de azi. Măcar Corina Creţu e convenţională… Deşi nu cred că a fost vreodată cineva străluminat de eficienta ei prezenţă publică. Despre celebra Eba ce să mai vorbim? Ce căuta ea în sălile de şedinţă bruxelleze? Cu limbile (inclusiv cu limba română) stă rău. Despre „gîndirea” ei europeană nu avem nicio informaţie, despre fundalul profesional al „ascensiunii” ei nu se poate încropi nimic. Că e frumuşică? Dar e plină ţărişoara de exemplare cel puţin la fel de reuşite.

Şi, oricum, Parlamentul European nu are, printre criteriile sale de elecţie, proporţia sîni-coapse…

Deunăzi, aflu că preşedintele Parlamentului European, dl. Martin Schulz, a sesizat unele nereguli legate de organigrama şi finanţele instituţiei pe care o conduce. Printre cei vizaţi este şi dl. Mircea Diaconu. Apropo! De ce i-a trebuit acestui bun actor, cu o carieră remarcabilă în meseria lui, să se lanseze, la începutul vîrstei a treia, în politică? Glorie? Avea. Bani? Ar fi jenant. S-a făcut deja de rîs plîngîndu-se în şedinţele de partid că nu i se dau sarcini mai contondente, că nu i se dă ceva de „rupt”, de bumbăcit, de zgîriat. Devenit independent, a luat cu asalt Parlamentul European, pe baza semnăturilor strînse de Mariean Vanghelie şi a propagandei susţinute de singurul post de televiziune pe care îl frecventează, un post, e drept, celebru prin echidistanţă, rafinament cultural, bună cuviinţă. Dl. Diaconu a vrut la Bruxelles. Declară că s-a dus „la luptă”. Cu cine? Despre ce? În ce limbă? Ce ştie dl. Diaconu despre problematica europeană şi nu ştie un administrator de bloc, sau mătuşă-mea?

Ceva a realizat, totuşi: şi-a angajat 13 asistenţi! 13! Dublu faţă de cît admit regulile. Rezultă că omul e sufocat de muncă: nu mai pridideşte, are nevoie de o mică armată ca să-şi ducă „lupta” la bun sfîrşit. Cum să nu devii melancolic, văzînd cum un om care a jucat cu talent o mulţime de roluri, sfîrşeşte prin a asuma un rol pentru care nu are nici o înzestrare?

Grav e că şi politicieni mai dotaţi, oameni cu experienţă, cu o prestaţie onorabilă în mediile diplomatice – mă gîndesc la Adrian Severin – eşuează stingheritor la Bruxelles, sub blamul luării de mită. Aş fi preferat să mă simt reprezentat în mod decent de un personaj ca el, dar iată-l compromis în ochii multora. Lăcomie? Vanitate a invulnerabilităţii proprii? Neglijenţă prostească? Pierderea direcţiei? Nu ştiu. Fapt e că dl. Severin completează nefericit galeria eşecurilor noastre de reprezentare, deşi părea mai aproape de standardele normalităţii.

Toată această situaţie (şi nu e singura) îmi aduce aminte de un episod din tinereţea berlineză a lui Emil Cioran, povestit - mie şi altora - de Petre Ţuţea:

într-o noapte, Cioran a deschis larg ferestrele camerei sale şi a strigat spre cer: „Doamne, iartă-mă că sunt român!”

Aşa să fie! Poate vom învăţa cîte ceva despre onestitate şi despre smerenie măcar acum, în Săptămîna Mare.