Marea ordine penală a PSD şi fantezia haiducului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O mutaţie s-a petrecut în mentalul colectiv, undeva s-a produs un scurtcircuit. Un calc perfect s-a produs între filmele cu haiduci şi anii dictaturii comuniste când românii au făcut din furatul de la Stat o ocupaţie naţională, o formă de rezistenţă perversă. Efectele se văd şi astăzi. A fura de la Stat e o formă de haiducie, iar haiducii, gen Onţanu, Oprescu, Vanghelie, Chiliman, sunt în top.

De fiecare dată când sunt scoase sondaje noi pe piaţă aceeaşi întrebare persistă în minţile noastre. Cum e posibil ca personaje politice cu probleme penale, condamnate, fie în proces penal, în anchete penale, să ocupe primele locuri în preferinţele electorale ale românilor? Cum e posibil ca, în ciuda evidenţei, personajele respective să fie în topuri şi orice calcule electorale să îi dea potenţiali câştigători, în vreme ce personaje politice decente, fără probleme penale, cu un discurs de bun simţ, să rămână în coada topurilor electorale? Explicaţiile pot fi multiple, fie antropologice, sociologice, psihologice, sau de simplă manipulare electorală. Conexiunile pe care le fac eu mă duc oarecum înapoi în timp.

Din datele sondajului CURS la cererea SAR publicate zilele trecute am aflat, a câta oară?!, că primarii cu probleme penale ar putea candida liniştiţi pentru că ar fi votaţi. Pentru mine datele astea au declanşat o legătură, o conexiune istorică, care ar putea fi  o explicaţie plauzibilă, cel puţin pentru mine. Mi-am adus aminte de arhivele pe care, pentru diferite subiecte jurnalistice/scriitoriceşti, le-am cercetat în diferite perioade de timp. Arhivele sunt ca o capsulă de timp. Un miros inconfundabil de hârtie îngălbenită, de cerneală, de praf, de vechi, un sentiment puternic că eşti cumva între lumi, de călătorie în timp. Un pasaj. Iar ceea ce poţi descoperi îţi rescrie cumva mintea. De la poveşti/declaraţii scrise cu peniţa din care afli cum, spre exemplu, după Al doilea război mondial, în plină retragere, pe drumurile din Vestul ţării,o  patrulă dă peste un locotenent care fugea noaptea cu o căruţă în care transporta un pian, în încercarea de a trece graniţa, ori fie poveşti despre case conspirative în Timişoara unde comuniştii ilegalişti puneau la cale sabotaje, împărţeau sarcini de partid, sau chiar până la Ion Iliescu care, pe vremea când era secretar de partid la Timişoara, ţinea lecţii anti-avort ameninţând femeile din spitale.

Arhivele păstrează orice. Chiar şi dosare pline de declaraţii despre cum se fura în anii 80 din toate fabricile patriei, din orice loc de muncă, totul era de furat, de înjumătăţit, de jumulit. O formă de haiducie cvazi-comunistă, cetăţeni versus un Stat opresor care îi ţinea pe români în beznă, frig, lipsuri materiale, lipsa drepturilor civile. Declaraţii peste declaraţii despre cum se furau tot, până şi şuruburi, despre controalele de la Poartă, despre colegul care fura mai mult, despre cum se strângeau banii din comercializarea bunurilor furate, iar asta era motiv de duşmănie, de invidie socială, declanşa impulsul de a merge la Partid/Securitate fără să îi cheme nimeni. Un portar de la Casa Pionierilor pârât pentru că făcea afaceri cu ”buletinele de oraş”, iar motivul pentru care era denunţat era acela că a strâns prea mulţi bani şi o ducea prea bine.

Din sute de declaraţii de acest gen din toate răzbate o lume în care instinctul de supravieţuire nivela totul. Furatul de la Stat nu era doar o formă de supravieţuire, ci confera statut social, construia reţele de comerţ paralel sărăciei din magazine, construia o întreagă filozofie de viaţă în care a fura îşi pierdea încărcătura penală. Imoralitatea furtului devenea o formă perversă de pedepsire a unui Stat intruziv şi dictatorial. Într-o aşa lume, seara, pe ecranele televizoarelor alb-negru, rulau obsedant filmele în care haiducii unei lumi apuse, o Românie feudală, înapoiată şi profund săracă, devenau eroii-proiecţie a unei neputinţe sociale resimţită dureros, frustrant. Penalitatea practic se dizolva. Era o formă ciudată de solidaritate în furt şi care, în timp, a anulat reprezentarea reală. Fiecare se simţea un fel de haiduc precum în filmele naţionaliste ale lui Sergiu Nicolaescu. Furtul se camufla, era tolerat, încurajat, nu mira pe nimeni. La Timişoara, carnea se fura de la celebrul Complex Comtim lipită de trupurile celor care o scoteau pe poartă.  Din când în când, din plasa solidarităţii furtului antiStatal erau aruncaţi şi pedepsiţi exemplar, înfieraţi în ziarele comuniste şi în emisiunile de linşaj, cei care deveneau victimele colaterale, cei care trebuiau să fie daţi exemplul, sacrificaţi. Pedepsiţi pentru speculă, prea lacomi, prea slabi, prea lipsiţi de relaţii, sau uitând să alimenteze reţeaua pe orizontal şi pe vertical.

Această laborioasă formă de supravieţuire nu mai lăsa loc şi timp pentru apariţia unei dizidenţe politice întinse pentru că tocmai aceasta este cheia diabolică în care s-a construit Epoca de Aur: foamea nu îţi mai lasă timp pentru înălţimi spirituale, totul se reducea la o luptă zilnică pentru asigurarea stricutului necesar care în comunism însemna totul. Zonele neatinse de acest cancer ţineau de intimitate, de spaţiul privat, restrâns, limitat cel mult la familie. Un ţesut social destrămat, ale cărei legături erau slăbite, în care figura haiducului era o fantasmă emasculată, dar necesară, bântuind.

Evenimentele din Decembrie 1989, anii 90, nu au rezolvat şi nici vindecat boala asta a relativizării furtului. A fura de la Stat a rămas acolo nesancţionat. A rămas tot acolo, în mentalul colectiv. Pe de o parte vinovăţia Statului de a impune reguli şi pe de altă parte conduita infracţional-naţională ca singura formă de pedepsire a unui Stat văzut ca un duşman, o relaţie ireconciliabilă. În timp, nerezolvat, a fura de la Stat se petrece tot în văzul tuturor, iar cei care o fac sunt priviţi cu admiraţie. Cei din reţelele de dinainte de 1989 au devenit oamenii de afaceri din anii 90.  Furtul de la Stat a devenit o ocupaţie de haiducie post-decembristă. Fabricile nu au mai fost scoase şurub cu şurub pe Poartă, ci au fost furate cu totul. Pe terenurile lor au răsărit blocuri de sticlă şi inox, spaţii comerciale pentru firme care au transformat România într-o piaţă de desfacere a mărfurilor de calitate îndoielnică aduse de oriunde.

Fostele reţele s-au organizat într-un partid căruia la început i s-a spus FSN, astăzi PSD and Company, în fapt tot Sistemul transpartinic şi de administraţie centrală şi locală. Acesta este de fapt Marele Partid. Cel mai mare partid şi singurul este de fapt Cea Mai Mare Reţea de Furt Naţional. Cu asemenea evidenţe, încercaţi să vă imaginaţi exponenţii acestei reţele încercând să candideze într-o ţară europeană alta decât România? Nu ar exista în sondaje şi nu ar fi votaţi. Şi totuşi în România sunt votaţi ciclu după ciclu electoral. Doar ei.  Pentru că mental românii sunt tot acolo, nu s-au mişcat din relaţia de război cu Statul. Cei care fură de la Stat sunt cei care ”au reuşit”. De câte ori aţi auzit ”s-a descurcat în viaţă”? Aceasta e filozofia, să te descurci în viaţă, driblând Statul, făcând avere pe spatele Statului, fiind haiducul etern. Dacă ceilalţi nu reuşesc să trăiască belfereşte, măcar haiducul o face răzbunându-i pe toţi! După atâta Istorie întâmplată, românii nu au reuşit să scoată Statul de pe banca acuzaţiilor şi să pună acolo personajele în carne şi oase, vinovate de infracţiuni, de devalizare a Statului. Noua ordine penală este ca un film prost de Sergiu Nicolaescu, în care penalii sunt haiducii aclamaţi/votaţi de un popor sărăcit şi obosit să mai facă un efort de înţelegere a adevăratei situaţii. Acolo, în mentalul colectiv furtul de la Stat, hoţii care fură de la Stat nu sunt chiar aşa de răi, de toxici, ei doar se ”descurcă în viaţă”. Dovadă sunt sondajele în care personajele decente nu au loc, ci doar haiducii-penali ai vremurilor noastre, iar fantezia haiducului singura care îl face pe electorat să juiseze satisfăcut că Statul şi procurorii şi-o încasează pentru că o merită. În vreme ce respondenţii îi plasează pe Onţanu, Chiliman, Oprescu în locuri fruntaşe, aceeaşi respondenţi se declară nemulţumiţi că a crescut corupţia în ultimul timp. Curat-murdară nebunie! Trăim în plină fantezie a haiducului plenar.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite