Legalizarea jafului şi prădăciunii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Albi din Zimbabwe constrânşi în 1999 să-şi părăsească fermele
Albi din Zimbabwe constrânşi în 1999 să-şi părăsească fermele

Furtul cu legea în mână e o ispită căreia nu doar cleptocraţia română refuză să-i reziste, preferând să-i jertfească mai degrabă şi ultimul rest de credibilitate naţională. Ce efecte va avea în România? Dar aiurea?

Nu e greu de ghicit unde se ajunge cu hoţia legiferată. Şi nu e nevoie de invocat viitorul. Şi trecutul României este edificator.

Inteligenţa şi vitalitatea ţării se scurg de o bună bucată de vreme spre vest, de vreme ce oamenii educaţi şi încă în putere o evacuează în masă, de ani buni, de când a încetat să-i locuiască încrederea în redresarea ţării, în îndreptarea elitelor politice, în capacitatea justiţiei de a impune o lege egală pentru toţi şi, deci, într-un viitor civilizat pentru copiii lor. Or, nimeni nu-şi părăseşte patria lesne.

Dar neîncrederea alimentată de realităţi negre precum seria zilelor de marţi din istoria parlamentarismului românesc îi macină pe mulţi până capotează şi dau bir cu fugiţii. Dacă pot. Dacă nu, rămân pe loc, asistând la acumulările gigantomane de fier-beton din peisajul urbanistic al României ceauşiste şi postceauşiste. Şi la degradarea democraţiei ei. 

Rezultatul acestei deprecieri e devastator. Iar ei şi nu doar sărăciei i se datorează în bună parte depopularea României, una din ţările cele mai puternic victimizate de fenomenul zis, englezeşte, „brain-drain“. La acest capitol rezervat şi altora, pare că România stă cel mai rău, în Europa.

Dacă nu şi în lume, unde doar sirienii expuşi de opt ani cataclismului unui genocidal război civil îi depăşesc la număr de emigranţi pe români.

Şi e victimizată nu doar economic, ci şi, de bună seamă, cultural, social şi politic, astfel încât plecarea celor mai calificaţi, educaţi şi dinamici dintre cetăţenii ei se repercutează direct asupra opţiunilor politice ale electoratului. Oamenii ajung astfel să aleagă hoţi, care-i fură fără să le dea şi lor, înfometându-i astfel încât pleacă şi mai abitir, ceea ce reduce banii de furat din visteria publică, sporind masiv voracitatea jefuitorilor de rang înalt. Cercul vicios se închide aici.

Antecedente istorice româneşti

Blestemul care-l determină să se învârte nu e, desigur, de dată recentă.

Între 2007 şi 2017 întorseseră spatele ţării, potrivit unor date credibile, aproximativ 3,5 milioane de români sastisiţi, în parte, de postcomunism. Alte multe milioane fugiseră din ea sub comunism şi în primele faze ale tranziţiei. Că aderarea ţării la structurile euro-atlantice n-a oprit, cum s-a sperat, fenomenul, e uimitor. În fapt, fenomenul e mult mai vechi. Iar rădăcinile lui sunt şi mai vechi.

Ceea ce se sfârşeşte, de regulă, cu decredibilizarea durabilă a unui regim, a unei naţiuni şi a unei economii şi declanşează un exod, începe adesea prin nedreptate simplă. Prin discreditarea justiţiei. Debutează prin rapt şi violarea drepturilor celor slabi, ale străinilor, orfanilor, văduvelor, minorităţilor, ale celor mai uşor de tâlhărit. Sau, uneori, prin promisiuni neonorate.

Bunăoară prin deposedarea saşilor, în urma reformei agrare de după primul Război Mondial, de ceea ce minoritatea germană a crezut că obţinuse în materie de concesii şi drepturi individuale şi colective, la Alba Iulia, în schimbul aprobării Marii Uniri. Unii istorici se arată convinşi că radicalizarea multora şi alunecarea lor în capcana nazistă s-ar fi putut, parţial, evita, fără acest episod.

Mergând pe firul istoriei, spre trecut, e greu de evitat epoca de tristă amintire a „românizărilor“, păstorite, sub Ion Antonescu, de Mircea Vulcănescu, pe care mulţi preferă să-l evoce doar în postura de martir al comunismului. Precum Reichul nazist, supus mai întâi politicilor rasiste, apoi „arianizării“, România care, sub guvernul Goga-Cuza, le revocase samavolnic evreilor, în mare număr, cetăţeniile, a devenit scena unui jaf colectiv, a unui furt legiferat la scară naţională, pe bază de antisemitism.

Peste noapte, evreilor li s-au luat magazinele, atelierele, uzinele, întreprinderile mici şi mijlocii. În Germania, luarea cu japca a proprietăţilor, mascată uneori ca tranzacţie legitimă, a avut loc simultan cu eliminarea evreilor din profesiuni liberale, din funcţii şi posturi.

Nu mult altfel s-au petrecut lucrurile şi în România. Că, după câţiva ani, confiscării abuzive a întreprinderilor evreieşti i-a urmat arbitrariul prădăciunilor comuniste care, altă crimă la scară naţională, au pus pe butuci, pentru restul veacului, şansele de prosperitate ale României, a complicat evaluarea consecinţelor dezastruoase ale jafului antisemit antonescian.

Antecedente internaţionale

Dar analogiile sunt la îndemână. Exproprierea minorităţii albe din fosta Rhodesie a condamnat Zimbabwe la decenii de inflaţie galopantă, la descreştere economică accelerată şi la o foamete cruntă.

Dar pare că e foarte greu de învăţat din istorie. E greu, cum se vede, nu doar în România cleptocraţiei dragniote. Ci şi în Africa de Sud. Unde schimbarea la cârmă şi trecerea la putere a lui Cyril Ramaphosa, după anii de abuzuri comise de regimul lui Jacob Zuma, n-a ameliorat defel situaţia.

Dimpotrivă. Căci radicalii Congresului Naţional African au hotărât în Parlament, cu majoritate de voturi, aşa-zisa „expropriere fără compensaţie“ a fermierilor albi. Jaful, ilegal în temeiul înţelegerilor inter-rasiale încheiate în anii 90 prin demantelarea apartheidului, se va face legal, după modificarea Constituţiei sud-africane. Şi sub un termen fals, edulcorant, escamotând legalizarea hoţiei rasiste. 

„Deocamdată nu chemăm la masacrarea albilor“, a declarat, generos, iniţiatorul extremist al legii, fără să precizeze, în mărinimia lui, cât îl va ţine „bunătatea“.

Dar chiar dacă nu se ştie cine va scăpa cu viaţă, nu e un secret pentru experţi unde va duce abuzul implementării ei. Criza declanşată în Zimbabwe de aceeaşi prădăciune imbecilă continuă să mutileze ţara. Şi să omoare oameni. Prin inaniţie. Sau altfel.

Strania utilitate a memoriei

Cu legea în mână comite nedreptăţi şi Polonia, unde a intrat la 1 martie în vigoare o  prea puţin justă reglementare care interzice desemnarea lagărelor morţii naziste din Polonia drept lagăre poloneze.

Or, e ştiut şi e clar că lagărele de concentrare şi exterminare de pe teritoriul Poloniei, în care au fost asasinaţi milioane de evrei, dar şi foarte mulţi oameni de alte religii, rase ori etnii, inclusiv polonezi catolici, au fost stabilimente germane şi naziste, construite şi conduse de germani.

Cu toate acestea, legea va afecta cercetarea istorică perturbând-o. Şi va favoriza negarea complicităţii multor polonezi la abominabilele crime naziste.

Nu pare mare lucru? Sunt doar carenţe mărunte, chestii vechi, ţinând „doar“ de memorie? N-avem ce face oare, cu ea? Ce curios. Derapajele memoriei şi inadecvarea la trecut se răzbună rău. În viitor.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite