Joaca de-a viitorul României. Împotriva şanselor României

Nu asistăm doar la un mizerabil şi degradant episod din lunga suită de bătălii de maidan care au caracterizat politica noastră postdecembristă.

Dacă ar fi aşa, dacă ar fi doar aşa, atunci n-ar fi vorba decât o acutizare a comportamentelor noastre post-Fanar, în care toate mişcările politice, gândurile şi aspiraţiile personale sunt puse, după obiceiul pământului, sub semnul singurei priorităţi reale, adică de a şti cine va fi viitorul mic satrap local căruia trebuie să-i fii cât mai aproape pentru a-i pupa primul papucul împărătesc.

De data asta, în mod ciudat, lucrurile au scăpat de sub control, drept care, brutal, fără precedent, s-au exacerbat în spaţiul public toate comportamentele care, de ani şi ani de zile, ne fac atâta rău şi ne provoacă atâtea dramatice pierderi directe şi indirecte în spaţiul extern în care suntem angajaţi instituţional, cel european şi euro-atlantic.

În primul rând, reapare, oficial, la cel mai înalt nivel al statului, acuzaţia că liderii care ne conduc acţionează „la ordinele Sistemului”. Un Sistem evident asimilat unei organizaţii oculte, criminale în esenţa sa, acţionând în toate subteranele imaginabile împreună cu reprezentanţii „altor interese duşmănoase externe”. Acuzaţie care nu-i demolează pe cei cărora le este adresată (obişnuiţi cu vorbele astea, le tratează simple strigături de clacă), ci prestigiul şi credibilitatea României.

Argumentul meu în acest sens este că cei care au datoria de a analiza aceste semnale, din cancelariile străine sau din serviciile de informaţii, fac parte, la vârful structurilor, din generaţii care au fost educate în spiritul lecţiilor Războiului Rece, al antagonismelor tip alb/negru, fiind extrem de sensibili, prin pregătirea specifică, să recepţioneze semnale de primejdie privind remanenţa unor structuri ale timpurilor de odinioară. Asta nu mai e teoria jocurilor, ci practica acestui moment deoarece, după cum cred că sunteţi de acord, am revenit în situaţia de Război Rece. La nivel de propagandă, pentru a face faţă propagandei intense de război (acum parte a unui atac asimetric de mare amploare) din partea Federaţiei Ruse, dar şi la nivel militar şi de securitate, odată cu creşterea exponenţială a factorilor de risc la graniţa de est a UE şi NATO.

Context în care, de 27 de ani, noi venim, constant, cu acelaşi mesaj, spus deschis sau susurat la urechea tuturor responsabililor celor două Alianţe din care facem parte: atenţie, în România, Sistemul (de presupus format din foşti securişti presupuşi a fi deţinătorii secretului elixirului de viaţă veşnică) conduce totul, este decidentul real din spatele tuturor structurilor aparente ale partidelor politice, este mânuitorul păpuşilor puse în funcţii de stat... Mesaj cumplit, repetat obsesiv în acest zile în care aflăm că fie Primul Ministru în exerciţiu sau Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al principalului partid de guvernare, sunt mânuiţi de Sistem. Iar acuzele sunt lansate la acel nivel, nu de ziarişti sau de comentatori oarecare.

Drept care, în mod automat, se pun în mişcare sistemele de alertă şi apare inevitabila întrebare legată de calitatea noastră de partener loial şi capabil să livreze securitate regională şi să o proiecteze mai departe, prin participarea noastră la misiunile militare ale Alianţei sau ale UE.

Mai departe, răsare un dubiu, şi acesta posibil generator de consecinţe foarte grave: cât de sustenabilă şi predictibilă este estimarea asupra posibilităţii reale de reacţie a României în caz de criză? Imaginaţi-vă că, Doamne fereşte şi păzeşte, ceea ce este acum ceea Guvernul României, în formula sa oarecum funcţională în sistem de mare avarie, blocat în mod real timp de cel puţin o săptămână, ar trebui să aibă de decis măsuri rapide de tip consens naţional pentrui a face faţă unei ameninţări de securitate. Cine ar putea fi miniştrii convocaţi, ce sprijin politic ar avea ei în a angaja decizii complicate, ei care nu ştiu bine cu cine să se dea mai bine şi mai repede pentru a-şi salva singura lor valoare existenţială şi de convingere doctrinară, adică propriul scaun, acela prezent sau viitor?

Teorie şi bătut apa-n piuă? Nu, deloc, deoarece, iată, săptămâna asta, joi şi vineri, Preşedintele acestei Românii sfâşiate de interese politice meschine, merge la Consiliul European unde, pe agenda discuţiilor vor figura probleme esenţiale cum ar fi, spre exemplu, viitorul imediat al acţiunilor prevăzute în pachetul de măsuri asupra apărării şi securităţii europene, lupta împotriva terorismului, primul raport asupra începerii negocierilor pe Brexit (care debutează oficial mâine la ora 11) şi decizia majoră privind continuarea, reducerea sau amplificarea sancţiunilor economice împotriva Rusiei, în contextul în care legislativul american a hotărât deja în favoarea ultimei dintre variante.

Deciziile astea ar trebui să fie susţinute de un Guvern funcţional care să aibă foarte clar anunţată o platformă politică, măcar una de priorităţi imediate, căci, dacă nu e vorba despre lupta pentru scaune, bănuiesc că la mijloc ar putea fi şi motivaţii mai înalte. Ciudat e că nimeni nu vrea, nu ştie şi nici nu poate vorbi despre asta.

Se poate presupune că, pentru ambele tabere care îşi sfâşie acum beregatele, priorităţile politice sunt aceleaşi. Poate. Numai că, de parcă toate cele de până acum nu ar fi de ajuns, mai trimitem un alt semnal demenţial, unic în istoria democraţiilor din cele două Alianţe din care facem parte şi care ne face de râsul trist al tuturor: pentru prima oară, arătăm că este posibil ca un partid la guvernare să depună moţiune de cenzură împotriva propriului său guvern după şase luni de la numire. Dar şi că, fapt iarăşi unicat în istoria practicilor rezumate în cărţile despre ştiinţa guvernării, asistăm la momentul tragi-comic în care opoziţia se opune moţiunii de cenzură, tocmai ea al cărei rol este să amendeze greşelile guvernamentale tocmai folosind calea moţiunilor de cenzură.

E doar treaba noastră din ligheanul naţional? Evident că da, numai că întrebarea logică a partenerilor noştri este dacă o situaţie asemănătoare de impredictibilitate majoră şi risc de instabilitate de tip nou - cu lupte fratricide în sânul majorităţii politice - nu poate surveni, după modelul de acum, exact atunci când ar trebui să se reacţioneze unitar la nivelul NATO sau UE, sau al ambelor alianţe dacă sunt confruntate cu o ameninţare credibilă şi imediată. Sigur, avem CSAT. Dar cine s-ar duce mâine, spre exemplu, cu ce mandat, susţinut de partid sau tratat ca trădător de neam, ţară şi frăţie de interese politice, care ar fi reprezentativitatea politică reală a miniştrilor apărării, de interne, de externe, de justiţie, cu liniile lor de control şi comandă respective, retrase acum în poziţie de conservare?

„Numai de asta nu aveam nevoie acum”, remarca, pe un ton amar, Preşedintele Iohannis şi sunt convins că avea în minte seria mesajelor de îngrijorare şi alertă primite de la partenerii noştri internaţionali. Interesează pe cineva? După cum se vede, nu. Nu şi nu. Vom plăti asta, după cum am plătit şi celelalte toate din trecut. Şi zbaterea în lighean continuă, fără preget, cu daune din ce în ce mai mari, cele de care le pasa alor noştri politicieni la guvernare, cum spune înţelepciunea populară. „cât negru sub unghie” De ce? Pur şi simplu pentru că sunt obişnuiţi.