INTERVIU BIOGRAFIC Liviu Dragnea, preşedintele PSD: „În Armată, mi-au ras mustaţa. Am fost cel mai supărat om“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Liviu Dragnea (54 de ani) nu a fost întotdeauna membru PSD şi lider de partid. A fost soldat rebel, student la Transporturi, om de afaceri şi coleg de partid cu Petre Roman şi Traian Băsescu. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu Liviu Dragnea despre copilăria sa, prima dragoste, cum a ajuns să poarte mustaţă şi să facă afaceri după 1989, dar şi de ce a decis să intre în politică

 „Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Gratia, în Teleorman, în judeţul Moromeţilor. Satul copilăriei avea ceva din Siliştea Gumeşti?

Liviu Dragnea: În orice sat din Teleorman este o Poiană a lui Iocan. Teleormanul înseamnă mai mult decât Moromeţii. Teleormanul vine din limba cumană „Deliorman“, care însemna „Pădure nebună“. Acolo au fost codrii seculari, au fost păduri foarte dese, foarte mari. A fost Proclamaţia de la Islaz acolo, sunt foarte mulţi oameni de cultură, foarte multe personalităţi.

Pescuitul „cu mâna“

Care este prima amintire pe care o aveţi din copilărie?

Prima amintire este la pescuit, pe Dâmbovnic. Aveam 6 ani. Nişte prieteni mai mari m-au luat cu ei la pescuit şi m-au învăţat să pescuiesc cu mâna, cum să mă bag pe la mal şi să prind peştii mai mici, după care am învăţat să prind cu undiţă făcută din trestie. Nu pot să uit o pădurice de pe malul râului Dâmbovnic, căreia noi îi spuneam zăvoi.

Când eraţi mic, ajungea sania lui Moş Gerilă la Gratia?

Da, atunci i se spunea Moş Gerilă. De fiecare dată, Moş Gerilă aducea un mic cadouaş. Mie îmi plăceau şi îmi plac şi acum eugeniile. De sărbători, mergeam cu un grup de copii la toate sărbătorile. Mergeam cu pluguşorul, cu sorcova, odată am mers şi cu capra. Pluguşorul era cel mai bine pregătit. Îmi aduc aminte că mi-am plesnit faţa de câteva zeci de ori până am învăţat să dau cu biciul. De fiecare dată, cea mai mare bucurie, după ce terminam de mers prin sat cu pluguşorul, era să mergem undeva să ne împărţim banii, monezile. Erau monezi de 3 lei şi, când găseam câte una, era foarte mare bucurie. Sunt amintiri pe care nu le pot uita.

Visuri din copilărie

Ce meserie doreaţi să aveţi când eraţi mic?

Şofer.

De camion, de tir?

Şofer de camion. După care mă visam motociclist. Mă visam în funcţie de ce vedeam. Erau câteva camioane care treceau prin sat la vremea aia. Şi ca să nu se ridice praful, se arunca cu motorină. Trecea un camion, cu o cisternă, şi se arunca motorină. Noi alergam foarte mult după acea cisternă şi toţi ne doream, la vremea aia, să fim şoferi.

Eraţi un elev silitor sau unul mai rebel?

Eram şi, şi. Nu am fost niciodată tocilar. Abordam serios şcoala. Cât se putea la vârsta aia. În schimb, în liceu, am avut şansa ca profesorii să se hotărască să scoată din mine ceea ce puteam să dau mai bun. Domnul profesor Georgescu, domnişoara Grecu, domnişoara Leontina, amândouă profesoare de fizică, doamna Beleca, profesoară de română, m-au făcut să iubesc foarte mult matematica, fizica şi româna.

Materii la care vă străduiaţi mai mult decât alţii?

Aceşti oameni m-au ajutat să ajung chiar olimpic la matematică şi la fizică. Mi-au plăcut foarte mult aceste două materii. Şi româna mi-a plăcut, pentru că s-a întâmplat ceva în clasa a IX-a. Doamna profesoară Beleca era nu ştiu dacă cea mai dură, dar genera cea mai multă teamă printre noi. În primul trimestru din clasa a IX-a, am avut teză la limba română. Bineînţeles că abia ajunsesem la liceu, eram flower-power în oraş şi nu m-am pregătit foarte bine pentru teză. În schimb, şansa a fost că am nimerit o analiză a poeziei „Dorinţa“, pe care mi-a şi pus-o la dispoziţie. Şi am făcut o analiză şi am luat 10 la acea teză şi a început să-mi placă foarte mult româna. Am şi avut o relaţie foarte bună cu doamna profesoară, ceea ce a făcut-o să mă includă în trupa de teatru a liceului.

Aţi spus că aţi fost olimpic la matematică?

Şi la fizică.

În ce clasă s-a întâmplat?

În clasa a VI-a şi în liceu. Mi-au plăcut foarte mult aceste două materii. De exemplu, la facultate, am fost foarte supărat că nu am reuşit să iau 10 la admitere. Asta din două motive. La Fizică, la ora în care s-a predat principiul lui Hayden, este un principiu din termodinamică, eu am lipsit. Acel principiu avea două rânduri şi jumătate în cartea de Fizică. Eu, nefiind prezent, nu am putut să reţin. Am avut o obsesie. Am învăţat cu un coleg şi pentru Bacalaureat, şi pentru admitere, pentru că erau una după alta. Am dat amândoi la aceeaşi facultate. Fiind la litere diferite, în holul Facultăţii de Transporturi, el a rămas la parter, eu am mers la etaj. I-am spus: „Mai spune-mi o dată principiul lui Hayden!“. „Haide, mă, că nu o să ne dea chiar asta!“ Mi l-a mai spus şi până am ajuns în sală, l-am uitat. Şi când am văzut foaia: principiul lui Hayden. Ăla era două puncte. La Fizică am luat 8, la Geometrie, 9,85, nu ştiu de ce. Iar la Analiză matematică şi Algebră am luat 9,54. Acolo ştiu de ce, pentru că m-am încurcat puţin la matrici.

Baboiul, ştiuca şi crapul

Sunteţi pasionat de pescuit. Cu cine mergeaţi şi ce voiaţi să prindeţi în tinereţe?

În Dâmbovnic noi prindeam baboi. Aşa le ziceam. Erau peştişori mici. Imediat cum ajungeam acasă, îi dădeam prin mălai, îi prăjeam şi făceam o mămăligă. Era o mare bucurie. Acum ne luptăm şi cu ştiuca, şi cu crapul. E altceva.

În adolescenţă ascultaţi Radio Europa Liberă?

Şi în adolescenţă, şi în facultate. Era emisiunea de duminică de la 14.00, Music By Request. Erau clasamentele pe care le ascultam cu toţii cu mare plăcere. Din când în când, seara, ne strângeam şi ascultam ce se spune acolo. Emisiuni bune erau şi la Vocea Americii. În facultate am început să ascultăm Europa Liberă la greu.

Vă aduceţi aminte când v-aţi îndrăgostit prima dată?
Da! Prima dată m-am îndrăgostit într-a opta, de o colegă de şcoală. A fost ca în clasa a opta: foarte multă pasiune şi foarte multă ruşine. Ne era drag amândurora. Era jocul frumos şi curat cu bileţele trimise, cu mers la film împreună cu colegii şi, întâmplător, stăteam unul lângă altul. Mai o luăm de mână. Era un sentiment frumos care a durat până am plecat la liceu, şi unul şi altul.

Prima dragoste

Liviu Dragnea, despre prima dragoste


De atunci, de câte ori v-aţi mai îndrăgostit? De multe ori?

De două ori. Şi atât!

Concluzia, blonde sau brunete?
Eu am auzit de foarte multe ori discuţia aceasta. Cred că e o părere pusă greşit. Părerea mea e că dacă cineva spune că îi plac blondele sau brunetele, ori are el o problemă de înţelegere, ori o problemă mai profundă. Când te îndrăgosteşti de cineva, nici nu are importanţă dacă e înaltă, scundă, că e grăsuţă, slăbuţă, blondă, roşcată sau brunetă. Se întâmplă ceva pur şi simplu. Cine spune aşa ceva nu vorbeşte de dragoste. În dragoste nu e un şablon pentru a te îndrăgosti. Nu e ca şi cum ai spune: „Eu am un set de criterii şi numai cine se califică peste ele poate fi luată în calcul pentru a mă îndrăgosti“.

Nu-l sufeream pe cel care dădea raportul. Aşa că am luat un câine din unitate şi, într-o dimineaţă, i-am pus pe umeri exact gradele pe care le avea acela şi i-am legat şi o şapcă. 

Simbolistica mustăţii

Liviu Dragnea: „Mi-au ras mustaţa. Am fost cel mai supărat om“ 

Mustaţa când v-aţi lăsat-o prima dată?
Nu mi-am dat-o jos. A fost dorinţa mare a bunicului şi tatălui meu să las mustaţa să crească. Ei au fost foarte supăraţi când din cauza comportamentului meu nu foarte adecvat în Armată.…Eram destul de nebuni în Armată. După ce am luat la facultate am făcut Armata la termen redus la o unitate din Pantelimon. Am fost tuns la zero şi eu şi alţi colegi. Mi-au ras şi mustaţa. Am fost cel mai supărat om. Am evitat să mă vadă tata până mi-a mai crescut mustaţa. Şi tata a fost supărat. M-au pedepsit atunci pentru că mai săream gardul cu câţiva colegi.

Vă duceaţi la fete?

Nu, pur şi simplu marea noastră plăcere era să sărim gardul şi să mergem pe jos până începea oraşul. Era un magazin acolo şi ne duceam să ne luăm câte ceva. Marea plăcere era când ne întorceam în unitate şi noi le arătam celorlalţi că am avut curaj, că „am evadat“ şi am venit înapoi. Nu, nu mergeam la fete. Am făcut multe năzbâtii în Armată. Era un comandant pe care îl respectam, dar avea nişte adjuncţi nesuferiţi. În fiecare dimineaţă se dădea onorul. Toată unitatea era adunată în careu pe platou. Când dădea raportul unul dintre adjuncţi către comandantul unităţii, era linişte mormântală. Noi nu-l sufeream pe cel care dădea raportul. Se purta foarte urât cu noi, foarte dur şi dintr-o bucată. Era un fel de cătană, brutal. Aşa că am luat un câine din unitate şi, într-o dimineaţă, i-am pus pe umeri exact gradele pe care le avea acela şi i-am legat şi o şapcă. În liniştea aceea (n.r. – a apelului) şi în gravitatea momentului, primul care a început să râdă a fost comandantul. Bineînţeles, iar am fost pedepsit. Însă, am avut noroc în Armată.

A jucat fotbal pe partea dreaptă

Pe ce post aţi jucat fotbal?

Cu mai mulţi colegi şi doi profesori din liceu am simulat un campionat de fotbal între clase. Apoi, unii dintre noi au fost selectaţi de unul dintre profesori, care era şi antrenor la Chimia Turnu-Măgurele. Prima dată am fost la juniori. La început am jucat stoper, apoi libero. Ulterior, am început să joc pe partea dreaptă. Atunci nu apăruse sistemul de acum cu pistoanele pe benzile laterale. Eu alergam foarte mult. Nu aveam splină. Practic, aram toată partea dreaptă. Acolo am jucat foarte mult.

Intraţi şi prin alunecare?

Bineînţeles! Însă, îmi plăcea foarte mult şi încă îmi place să dau pase foarte lungi şi centrări. Unele mai şi ieşeau.

De fumat când v-aţi apucat?

Când am început liceul profesorii ne duceau la practică. Şi odată ne-au dus undeva, la o fabrică de conserve, lângă Turnu Măgurele. Acolo erau nişte saloane cu paturi amenajate şi unde dormeam: băieţii cu băieţii, fetele cu fetele. Bineînţeles că seara, mai avea câte unul dintre noi un casetofon, un radio, stăteam şi bârfeam. Acolo am început să fumez prima dată, din păcate. 

„Dragostea mea mecanică“

Ce v-a determinat să daţi la Facultatea de Transporturi?

Mi-au plăcut dintotdeauna maşinile, autovehiculele, în general, şi motoarele, în special. Mi-am dorit foarte mult să am o carieră în acest domeniu. Şi sunt bucuros că şi fiul meu are aceeaşi dragoste de maşini şi a urmat aceeaşi facultate. Facultatea asta m-a şi ajutat să-mi duc la capăt un vis de-al meu de când eram mic. Când eram mic, eu le spuneam tuturor – dar nu voia nimeni să mă asculte şi credea toată lumea că-s prostii – că eu o să-mi fac singur o maşină. Şi în ’89 mi-am făcut-o.

Cum aşa?

Am plecat de la un carton, de la un certificat de IMS. La vremea aceea se putea. E rău că se putea, bine că nu se poate acum. Şi mi-am făcut un ARO. Piesă cu piesă, pe care le-am cumpărat, erau ieftine. Inclusiv fiecare piuliţă, fiecare şurub, fiecare şaibă, motorul, bloc motor, arborele cotit, chiulasă, pistoane, biele, segmenţi, garnitură de chiulasă, pompe, cutie de viteze, ambreiaj, absolut tot, şasiu.

Mai există astăzi această maşină?

Există. Nu mai este într-o stare foarte bună. Recunosc şi-mi pare rău că n-am putut să mă mai ocup de ea, dar o să găsesc timp să o repun în funcţiune. E dragostea mea mecanică. Am fost foarte mândru, după un an de muncă, am terminat-o într-o noapte. Ploua îngrozitor. Din locul unde lucram la ea, într-o curte, într-un garaj, am ţinut neapărat ca la ora aia, la 11.00 noaptea, să mă duc s-o vadă fiul meu, care atunci avea 9 luni. S-a şi speriat. L-am pus într-o pelerină, l-am scos în ploaie, l-am băgat în maşină şi cred că de-atunci i-a rămas şi lui pasiunea pentru maşini.

Pe lângă studiu, vă mai şi distraţi în facultate?

Cel mai mare avantaj din acea perioadă era faptul că am stat în Regie, în cămin. Din păcate, acum nu mai e aceeaşi atmosferă. Aveam senzaţia şi chiar aşa era: eram într-o lume a noastră, eram într-o oază de libertate spirituală. Acolo aveam tot ce ne doream: şi relaţionare, şi socializare, şi sport, şi distracţie. Nu ieşeam foarte des în oraş.

Chefuri, fete şi bridge

Regimul era strict?

Teoretic, da. Dar nu-l respecta nimeni. Ne mai controlau, mai alergau după noi, dar nu era o duritate atât de mare. Totuşi, erau profesori universitari. Chiar dacă era regim comunist, erau oameni cu cultură.

Vă lăsau să intraţi cu zăibărelul, nu?

Da, intrau şi fete în cămin. Nu pentru alte lucruri, pur şi simplu, la chef, la petreceri. De asemenea, jucam foarte mult bridge. Atunci, bridge-ul era semipermis, semiinterzis. Nu dădeau drumul la competiţii oficiale, dar se ţineau. Şi noi participam şi la concursuri internaţionale. E un joc al minţii, foarte complicat şi plăcut. Mai ieşeam din când în când în oraş, la discoteci.

Ce muzică ascultaţi?

Când mergeam la discotecă, ascultam muzica de-acolo. În schimb, când eram în cămin, ascultam Pink Floyd, în primul rând, Jethro Tull, Led Zeppelin, Dire Straits, destul de mult Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, Emerson Lake & Palmer, AC/DC, Genesis, Yes foarte mult. Ascultam şi Phoenix, şi Sfinx, şi Mondial, Compact. În general, ascultam rock, psychedelic – era atunci un curent, începuse să apară spre sfârşitul facultăţii new wave, un stil mai dinamic, mai sacadat, mai ritmat.

„Dacă-ţi plac spaghetele cu fructe de mare“

Obişnuiaţi să gătiţi în cămin?

Bineînţeles!

Şi pentru colegi?

Normal, nu doar pentru mine. Eram vreo patru camere, un grup de prieteni foarte buni, suntem şi acum prieteni. Şi găteam cu rândul, pe camere. Eu eram cel mai apreciat pentru că, din absolut orice, indiferent ce aveam, făceam mâncare foarte gustoasă. Am moştenit-o pe mama.

Şi cu ce vă lăudaţi, cu ce preparat?
N-am numai un preparat, am foarte multe. De exemplu, dacă-ţi plac spaghetele cu fructe de mare şi o să apuci vreodată ce gătesc eu, n-o să mai vrei să mănânci nicăieri în altă parte în lume, ever. Orice vânat la cuptor. Cel mai bun este iepurele la cuptor şi nu spun doar ce-mi place mie, o spun prieteni care-au mâncat. Trebuie să spun şi asta: cred că fac cele mai bune sarmale din lume.

Liviu Dragnea: „N-o să mai vrei să mănânci nicăieri în altă parte în lume, ever“

„Singurul lucru pe care nu ştiu să-l fac e mămăliga“

Le preparaţi acum, de Crăciun?
Bineînţeles, înainte le făcea mama, acum le fac eu. Pentru că le fac foarte bine. N-avem timp acum să vă spun cum le fac, dar poate filmăm odată. Ciorbe: ciorbă de pasăre, ciorbă de curcan, care este foarte bună, ciorbă de făzăniţă, nu ştiu dac-aţi mâncat, este foarte gustoasă. Fazan la cuptor. Practic, fac orice. Singurul lucru pe care nu ştiu să-l fac, dar o să-nvăţ, este mămăliga, care este cel mai simplu.

Vă iese cu cocoloaşe?
Da. Şi n-am răbdare. Cu toate că bibilesc foarte mult mâncarea şi folosesc foarte mult bulion, dar din cel curat. Foarte mult cimbru, dafin, piper, coniac, vin roşu, vin alb.

Ce preferaţi: micii de la Cocoşatu sau micii de la Nea Ion, din piaţă?

De la Nea Ion, direct, din Alexandria! Să nu se supere Cocoşatu.

Practic, fac orice. Singurul lucru pe care nu ştiu să-l fac, dar o să-nvăţ, este mămăliga, care este cel mai simplu. Cu toate că bibilesc foarte mult mâncarea.

Afacerile lui Liviu Dragnea


Primii bani când i-aţi câştigat şi din ce?

În ’90. Eu am terminat facultatea în 1987. În ’89 mi-am terminat de construit maşina şi, imediat după Revoluţie, Petre Roman, care conducea Guvernul, a emis decretul-lege 54, prin care se dădea drumul la privatizare în România. Am fost primul din sudul României care s-a înscris cu o asociaţie cu scop lucrativ, aşa se chema atunci. Am înfiinţat, împreună cu un prieten, un fel de restaurant, într-o comună. I-aud pe mulţi vorbind de comunism şi de mentalităţi. Nu vreţi să ştiţi ce păţeam noi, cei câţiva nebuni care s-au aruncat imediat când s-au deschis porţile în privatizare. Mergeam la depozitele ICRA, trebuia să cumpărăm marfă şi se uitau la noi ca la terorişti. Cu chiu cu vai am reuşit să găsim oameni care au înţeles şi care ne-au ajutat. Atunci am făcut primii bani. Prima zi de vânzare a fost o zi pe care n-o s-o uit niciodată. Atunci am avut încasări de 6.675 de lei.

La Turnu Măgurele?

Da. Am avut cel mai mare restaurant, un han – Hanul Diligenţei, trei magazine, două centre angros şi încă două mici restaurante. Am avut la un moment dat 800 de angajaţi.

În ’96?

Da? Aveam atunci în jur de 30 de ani.

Sudorul

Aş vrea să revenim puţin. Ce aţi făcut la Revoluţie? Unde vă aflaţi?

Eram cu familia acasă. Făceam naveta cu maşina atunci, pentru că lucram la Corabia.

Ce lucraţi la Corabia?

Eram inginer auto. După facultate am primit repartiţie la Turceni, dar n-am ajuns acolo, pentru că am fost oprit la Craiova la întreprinderea de Utilaj, Grâu şi Transport pentru Construcţii, UGTC, o întreprindere uriaşă, regională. Şi am cerut să fiu detaşat la o secţie din Corabia, să fiu mai aproape de casă. Eram mult mai aproape de munca efectivă, adică lucram cu şoferii, cu mecanicii. Stăteam în atelier, roboteam la motoare, desfăceam, sudam. Am muncit de mic. Am muncit mult. Atunci am ajuns acasă noaptea, nu mai ştiu pe la ce oră, şi a doua zi ne dăduseră liber. Nu-mi dau seama de ce. Făceam curat în casă, ne pregăteam de Crăciun şi aveam televizorul deschis. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Apoi, am reacţionat. Cu scandal acasă, cu copilul mic, care avea zece luni, am urcat iar în maşină şi am plecat la Bucureşti. Habar n-aveam unde mă duc şi de ce.

Aţi venit în Piaţă?

Am venit în Piaţă, am plecat din Piaţă, m-am învârtit cu maşina prin oraş. Am văzut arme. Era o nebunie şi o confuzie generală. Am ajuns târziu la fratele meu acasă şi spre dimineaţă m-am întors acasă. A doua zi am fost la Turnu Măgurele, în piaţă şi la primărie. Era foarte multă agitaţie, vedeam foarte mulţi oameni care nu erau dintre cei respectaţi. Au intrat în primărie, de unde au aruncat pe geam televizoare şi tablouri. Fugeau cu fotolii şi canapele. Imaginile alea mi-au lăsat un gust amar, nu ideea de ansamblu. Atunci mi s-a făcut propunerea să intru în FSN, dar am refuzat.

Cine v-a propus?

Nu mai ţin minte. Atunci era o nebunie, erau mulţi care se strângeau în FSN. Adrian Videanu a acceptat atunci să intre.

Şi de ce aţi refuzat?

Nu înţelegeam ce e. Eu am avut o foarte mare aversiune faţă de Partidul Comunist şi am avut foarte mult de suferit din cauza lui şi eu, şi familia mea din cauză că nu am vrut să mă fac membru. Aveam o aversiune faţă de ideea de politică.

Cu cine aţi votat în 1990?

În 1990 n-am fost la vot.

Dar în ’96?

Am votat cu Petre Roman în primul tur şi, pentru că n-a mai intrat în turul al doilea, n-am mai fost la vot.

„Prima revoluţie a tinerilor“

Şi tot în ’96 eraţi deja coleg cu Adrian Videanu, v-aţi reîntâlnit în PD.

Liviu Dragnea, despre motivul pentru care a intrat în politică

Am avut un motiv interesant de a intra în politică. În toamna lui ‘95 fetiţa era foarte mică şi veneam cu ea de acasă în cărucior spre hotel. Oraşul arăta ca după război! Primarul îşi dăduse demisia, rămăsese vice-primarul, care nu se pricepea, şi nu mai vorbesc că străzile erau praf. Se exfoliase pojghiţa de ciment de deasupra trotuarului şi rămăseseră doar pietroaiele din balast. Căruciorul se mişca şi eu am în cap şi acum imaginea căpşorului fetiţei mele. Am luat-o în braţe şi i-am spus că trebuie să facem ceva cu primăria asta. Atunci aveam hotelul, toate restaurantele şi eram un tânăr destul de influent în oraş, ca să spun aşa. Am strâns foarte mulţi tineri şi am făcut la Turnu Măgurele prima revoluţie a tinerilor din România. În oraş erau numai trei parlamentari de la PDSR, mai era Partidul Socialist, care era susţinut de Banca Columna şi era pe val CDR-ul. În final am reuşit să câştigăm şi primăria şi vice-primar şi aşa am intrat în politică. Ulterior, m-am implicat în alegerile parlamentare şi am fost şef de campanie. L-am cunoscut pe Băsescu la campania lui Roman din ’96. Am avut o relaţie foarte bună cu Petre Roman, mi-a fost şi profesor în facultate. Ulterior, am fost numit prefect. Eu veneam cu băieţii de la marfă de la Bucureşti, era o ninsoare îngrozitoare şi bineînţeles că drumurile nu erau deszăpezite. Când am ajuns la hotel, era toată lumea strânsă – tocmai se anunţase la televizor că eu sunt prefect.
 

„Înjuram toate autorităţile când ningea“


Cum a fost prima zi ca prefect în exerciţiul funcţiunii?

A fost foarte dură. Eu, ca majoritatea românilor din acele vremuri, înjuram toate autorităţile când ningea, pentru că nu exista noţiunea de deszăpezire. A doua zi după ce m-am întors m-a sunat noul subprefect numit: „Domnul Dragnea, sunt acasă“.


Mai ştiţi cine era atunci subprefectul?


Alexandru Gabriel de la PNŢCD. I-am zis: „Sunt prefectul judeţului şi vă invit să veniţi la Prefectură, pentru că judeţul este sub zăpadă“. L-am rugat pe primarul de la Turnu Măgurele să mă ajute cu o maşină să ajung la Alexandria şi mi-a dat şoferul lui de la primărie, care era emoţionat că îl ducea pe prefect. Şoseaua era plină de zăpada care îngheţase, a făcut câteva tumbe pe şosea cu maşina, s-a speriat şi după aia am condus eu până la Alexandria. Am ajuns acolo: Comandamentul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă. Prima discuţie am avut-o cu secretarul general al Prefecturii, un om în vârstă şi respectat, care mi-a zis: „Aveţi grijă, că oamenii ăştia vă păcălesc. O să vă dea informaţii false, o să vă spună că totul e sub control, dar în realitate nu este aşa“. A fost prima întâlnire, i-am lăsat să vorbească, le-am spus că din ce informaţii am lucrurile stau altfel şi i-am rugat să vină peste trei ore. În intervalul ăsta am vorbit cu şeful poliţiei şi i-am spus să îi sune pe toţi şefii de post şi să luăm informaţiile de acolo. Când am avut a doua întâlnire, eu le-am spus realitatea, iar ei au văzut că au minţit. Era 30 decembrie. 30 şi 31 decembrie au fost cele mai grele zile de viaţa mea, pentru că era după o ninsoare abundentă. Nu era apă rece, nu era curent şi seara era Revelionul. A fost o muncă extraordinară cu nişte oameni extraordinari: şi cei care erau la RENEL, că aşa se numeau atunci cei cu energia electrică, şi pompierii, şi poliţiştii, şi cei de la drumurile judeţene şi de la drumurile naţionale. Cert este că la 20.00, pe 31 decembrie, în Alexandria au venit curentul, căldura, apa caldă şi apa rece. A fost o experienţă traumatizantă pentru mine, dar din momentul ăla, în Teleorman, de câte ori ninge, o să vedeţi că drumurile sunt negre.
 

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite