Geopolitica lui Putin. Ce este Heartlandul pentru care luptă Rusia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
vladimir putin

După 1989, Rusia a pierdut hegemonia asupra cordonului de state (Polonia, România, Letonia, Lituania, Estonia) care îi asigurau un control sigur, nedisputat, asupra Heartlandului. Gorbaciov a sperat că va putea păstra aceste ţări în sfera sa de influenţă prin regimuri moderat socialiste proruse. A crezut că, în semn de mulţumire faţă de modul înţelept în care a acceptat prăbuşirea URSS, Occidentul va sta departe de această zonă.

Fragmente din volumul „Soldatul Putin şi filosoful Dughin. Civilizaţia rusă în faţa unei noi erori imperialiste“, în curs de apariţie la Editura Nemira.

I.           Pivotul geografic al istoriei

Halford Mackinder (1861-1947) este cel mai influent dintre “părinţii” geopoliticii (alături de Mahan, Haushofer, Spykman). Dughin se inspiră din munca lui. Mai mult: statul rus, azi, gândeşte în termenii lui Mackinder, luptând pentru “Heartlandul” definit de acesta. Putin, ca orice membru al elitei securizatoare ruse, l-a citit pe Mackinder. 

Esenţa gândirii acestuia – personaj extrem de complex, care fondează London School of Economics şi escaladează în premieră muntele Kenya în 1899 – este expusă în eseul “The Geographical Pivot of History”, publicat în 1904 de revista Geographical Journal. Ce spune, în mod revolutionar, Mackinder? Că centrul lumii, pivotul geografiei se află în mijlocul marii zone de uscat euroasiatic. 

E o idee extrem de bizară pentru un englez sau un american, obişnuiţi să gândească lumea în termeni insulari. În mod natural, pentru SUA sau Marea Britanie, puterea militară se măsoară în flote. Cu 14 ani înaintea eseului lui Mackinder, amiralul Mahan, predecesorul acestuia, arătase faptul că statele insulare au un avantaj geopolitic zdrobitor faţă de cele continentale, fiind ferite de atacuri dinspre patru puncte cardinale cu frontiere deschise. Un stat insular se poate dezvolta în voie, protejat în mod natural, trecând la ofensivă prin intermediul flotei sale atunci când simte nevoia unei expansiuni. În acest timp, o putere continentală trebuie să fie oricând pregătită pentru un atac neanunţat. 

Ceea ce observă însă Mackinder este că revoluţia din domeniul transporturilor (calea ferată, de exemplu) modifică această logică, oferind statelor continentale mari avantaje de concentrare şi deplasare a forţei. Cine domină marea poate interveni unde doreşte, e adevărat, însă cu o întârziere de săptămâni sau de luni; în acest timp, cine domină uscatul a devenit mai rapid, graţie căilor ferate. 

d

Eurasia şi Africa formează împreună, explică Mackinder, “Insula Lumii” – un continuu de uscat tot mai strâns unit de comunicaţiile moderne: 

„Există un singur ocean care acoperă trei sferturi de glob; există un singur continent – Insula Lumii – care acoperă două treimi din celălalt sfert de glob; şi mai există o mulţime de insule mai mici, dintre care două sunt, la propriu vorbind, America de Nord şi America de Sud”. (“The Geographical Pivot of History” in The Geographical Journal, Londra, 1904)

Acest spaţiu uriaş – Insula Lumii – e plin de resurse care în zonele “insulare”, mult mai înguste, se vor dovedi, în mod evident, mai rare. Iar cheia geostrategică pentru controlul asupra acestui megacontinent este centrul său. Din raţiuni geometrice şi, din nou, de mobilitate. Controlul asupra centrului oferă acces implicit la orice periferie; în plus, cine pleacă din centru ajunge mai repede în orice punct fierbinte al marginii. 

ss

Care este, în mod concret, acest centru geografic al lui Mackinder – Heartlandul? Formula lui e celebră: 

„Cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte Heartlandul; 

Cine stăpâneşte Heartlandul stăpâneşte Insula Lumii; 

Cine stăpâneşte Insula Lumii stăpâneşte Lumea.”

Heartlandul se întinde, în cele mai multe interpretări, de la Volga la Yangtze pe axa Est-Vest şi de la Himalaya la Arctica pe axa Sud-Nord. Este, linii mari, Rusia, cu excepţia peninsulei Kamceatka. Europa de Est, cea care asigură controlul asupra Heartlandului, este zona care “leagă” peninsula occidentală de marele bloc continental ruso-iranian. Este compusă – într-o lectură largă, strategică şi culturală – din ţările Europei de Est, dar şi din ţările baltice, din unele ţări ale Europei Centrale şi, poate, din unele state de pe malul caucazian al Mării Negre. Acesta este, pentru Mackinder, centrul strategic în jurul căruia marile puteri mondiale îşi desfăşoară jocul de şah. Şi mai limpede: Estonia, Letonia, Lituania; Belarus, Ucraina, Polonia, Cehoslavacia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria; Georgia, Armenia.

Este, deloc întâmplător, zona de frontieră şi falie trasată de Huntington între Europa (sau Occident), pe de o parte, şi “Islam şi ortodoxie”, pe de altă parte. Această “frontieră estică a civilizaţiei occidentale” trece la Huntington prin Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina, România, Bosnia. 

s

George Friedman oferă, probabil, cea mai eficientă şi mai lucidă definire a acestui spaţiu, pe care îl consideră cel mai important “punct de presiune” al Europei contemporane: 

„Dacă trasezi o linie de la Sankt-Petersburg la Rostov, ai determinat baza peninsulei europene. Tot ce se află la vest de linie este pe peninsulă. Tot ce se află la răsărit este pe continentul eurasiatic. Această linie constituie, de asemenea, în mare, frontiera vestică a Rusiei. Ţările baltice, Belarus şi Ucraina, care în treacăt au făcut parte din Imperiul Rus şi din Uniunea Sovietică sunt, de fapt, tronsonul estic de naţiuni din peninsulă şi sunt şi peninsulare, şi continentale, şi catolice, şi ortodoxe. Frontierele Imperiului Rus s-au mutat, de-a lungul secolelor, înainte şi înapoi, incluzând aceste ţări, iar apoi eliberându-le. Uneori Rusia a înaintat mai mult în peninsulă – în timpul Războiului Rece, până în centrul Germaniei. Dar nicio ţară din peninsulă nu a deţinut permanent teritorii în Rusia. Cei care au încercat, cum ar fi Napoleon şi Hitler, au fost distruşi”. 

Există o diferenţă importantă, crede Friedman, între spaţiul îngust, fracturat de ţărmuri neregulate şi relief inegal al peninsulei europene, pe de o parte, şi spaţiul imens, egal, placid al continentului eurasiatic. În timp ce spaţiul peninsular, pestriţ, găzduieşte zeci de naţiuni, în Rusia peste 80% din populaţie e rusă. Doar 140 de milioane oameni trăiesc în Rusia continentală, închisă în sine, preocuparea lor esenţială fiind exploatarea solului (agricultură şi extracţie); peste 500 de milioane de oameni trăiesc în peninsula europeană, deschisă, preocuparea lor esenţială fiind, graţie mării, producţia şi schimbul. 

Marele spaţiu asiatic din “grădina din spate” a Rusiei oferă ţării un mare avantaj militar, pe lângă cel economic: un potenţial aproape nesfârşit de retragere strategică. Cu centrele din fereastra europeană aflate foarte aproape de vecinii din vest (Chişinău-Odessa: 196 km; Narva-Sankt Petersburg: 158 km), Rusia e vulnerabilă, ca orice alt stat european, pe acest flanc, în cazul unui atac neaşteptat, aşa cum a înţeles pe pielea lui Stalin. Dar, spre deosebire de orice alt stat european, oricât de surprinsă şi de nepregătita ar fi, Rusia are la dispoziţie mii de km de rezervă pentru a-şi reorganiza defensiva. Asta face Rusia invincibilă în aproape orice scenariu al atacului dinspre peninsulă, teza unei “lovituri decisive”, năprasnice, a unui KO, pe care au mizat Napoleon şi Hitler, dovedindu-se greşită. Doar un război pe două fronturi poate vulnerabiliza Rusia, anulând parţial avantajul spaţiului generos de repoziţionare; totuşi, şi aici Rusia are mari avantaje faţă de Germania, învinsă de două ori graţie războiului pe două fronturi; e mult mai mare decât aceasta; e protejată de ape la est (Marea Ohotsk, Marea Japoniei, Oceanul Pacific); are vecini asiatici care au tendinţa să o menajeze şi care au propensiuni tradiţionale spre alte zone. 

E evident, chiar şi la o privire superficială, că nu în Orient se găseşte slăbiciunea Rusiei, pântecele său moale. Că miezul intereselor sale strategice, azi, stă la fereastra sa de vest, acolo unde întâlnim, de altfel, sufletul cultural, civic şi istoric al ţării. Aici se îndreaptă constant privirile lui Vladimir Putin – spre zona care, aşa cum spune Mackinder, oferă controlul asupra Heartlandului, deci asupra lumii: Europa de Est. 

George Friedman înţelege mai bine decât Huntington sau Mackinder această zonă de presiune. Mai nuanţat. Familia lui provine din acest spaţiu proteic, vagant, multicultural:

„Centrul acestei regiuni de frontieră este locul în care frontierele Poloniei, Slovaciei, Ungariei şi României converg la graniţele vestice ale Ucrainei. Se află la aproximativ o sută de kilometri din Polonia mergând spre România, iar în aceşti o sută de kilometri se întâlnesc cinci ţări, se vorbesc cinci limbi şi se întreţes cinci istorii. Acesta este locul pe care familia tatălui meu îl numea “acasă”. Există, prin urmare, aici, o a şasea istorie, sau o istorie-fantomă, cea a evreilor… Locul este o oală sub presiune, iar cei care vin de aici ştiu cum să îndure presiunea. E bine că e aşa, pentru că acesta este locul în care presiunile peninsulei continentului european converg, iar uneori exercită o forţă insuportabilă. La vest sunt rămăşiţele Imperiului Austro-Ungar, acum reunite în Uniunea Europeană. În nord-vest este Germania, de asemenea în UE, dar o putere în sine. În sud-vest sunt Balcanii. Dincolo de Ucraina se află Rusia… Acesta este, de altfel, şi punctul asupra căruia este concentrată acum politica externă a Statelor Unite. În timpul Războiului Rece, punctul de presiune era linia din centrul Germaniei. Acum, acesta s-a mutat spre est, în Ucraina, unde Rusia şi Occidentul se înfruntă pentru supremaţie şi pentru siguranţa zonei tampon ucrainene. Dacă Occidentul învinge, teritoriul de frontieră va fi de-a lungul graniţei ucraineano-ruse. Dacă triumfă Rusia, linia va fi aici, la graniţele pentru care Rusia se luptă de secole. Rezultatul luptei ucrainene va determina, probabil, locul unde vor avea baza soldaţii americani în timpul următoarei generaţii. Hărţile se schimbă rapid aici.”  (Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, Editură Litera 2016, pp. 216-217)

După 1989, Rusia a pierdut hegemonia asupra cordonului de state (Polonia, România, Letonia, Lituania, Estonia) care îi asigurau un control sigur, nedisputat, asupra Heartlandului. Gorbaciov a sperat până în ultima clipă că va putea păstra aceste ţări în sfera sa de influenţă prin regimuri moderat socialiste pro-ruse. A crezut că, în semn de mulţumire faţă de modul înţelept în care a acceptat prăbuşirea URSS, Occidentul va sta departe, în termeni militari, de această zonă. 

Totuşi, dorinţa popoarelor de aici nu putea fi sufocată în beneficiul intereselor strategice ale Rusiei. Toate aceste ţări – dar şi altele din zonă – sunt părţi integrante ale marii civilizaţii Creştin-democrate. Ele au dorit, în proporţie covârşitoare, să devină membri ai Uniunii Europene şi NATO, fiind astfel protejate de noile valuri expansioniste ale Rusiei. NATO putea şi trebuia să preia controlul asupra Europei de Est; dar, în acest fel, el dădea şah, în logica lui Mackinder, la Heartlandul controlat de Rusia. Or, aşa cum o dovedeşte teoria eurasianistă a lui Dughin, ideologii şi militarii ruşi gândesc lumea aşa cum i-a învăţat Mackinder. 

Pentru a relativiza controlul NATO asupra Estului european, Rusia are nevoie de regimuri prietenoase în Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia. În felul acesta, beneficiind şi de prevederile Convenţiei de la Montreux cu privire la statutul strâmtorilor, care limitează mult accesul NATO în Marea Neagră, Rusia poate menţine un control semnificativ asupra Mării Negre. Dacă ne imaginăm Europa de Est ca pe o delicioasă clătită sau gogoaşă geostrategică, atunci Marea Neagră reprezintă dulceaţa din miezul său. O flotă militară aflată aici atinge nu doar statele riverane, dar poate ajunge rapid lângă costele Siriei sau Israelului; ea poate trimite avioane spre Rusia, Iran, Orientul Mijlociu. Evoluţiile politice din Turcia nu mai par atât de îngrijorătoare pentru NATO dacă te gândeşti că poţi găsi pe malul Mării Negre, relativ aproape de Istanbul, un port precum Constanţa (între Incirlik şi Mihai Kogălniceanu sunt 1000 de km).

Dacă v-a plăcut analogia între Europa de Est şi o gogoaşă, aveţi un motiv de bucurie: ea nu a ajuns la capăt. Pentru că în dulceaţa din această gogoaşă – adică în Marea Neagră – există şi o cireaşă întreagă, extrem de tentantă, care oferă controlul asupra acestei mări dintre nord, adică dinspre Rusia: Crimeea. Dacă ne gândim că Rusia ar fi un uriaş cu capul îndreptat spre Occident şi coada spre Asia, atunci Crimeea ar fi limba pe care Imperiul lui Petru şi Putin o scoate către vestici. 

aa

Care a fost oare ultimul mare război purtat de Rusia expansionistă cu civilizaţia Occidentală, înaintea Războiului Rece? Deloc întâmplător: Războiul Crimeii (1854-1856). Un război asumat de Anglia şi Franţa pentru a bloca înaintarea disproporţionată a Rusiei în Est, pe seama Imperiului Otoman muribund. Mutarea cheie a Rusiei în acest război major al secolului al XIX-lea a fost ocuparea României de azi; mutarea cheie a Occidentului a fost ocuparea Crimeii şi împingerea Rusiei din Marea Neagră. Succesiunea e imediată: pe 2 iulie 1853 trupele ruse trec Prutul şi invadează Moldova şi Ţara Românească; pe 3 ianuarie 1854 flotele franceză şi engleză intră în Marea Neagră şi pe 27 septembrie 1854 începe asediul Sevastopolului. 

Peste mai puţin de un secol, pe 30 octombrie 1941, sub conducerea lui von Manstein, forţele Axei începeau şi ele un asediu al Sevastopolului, după ce cuceriseră rapid toată Crimeea (pentru că, aşa cum spuneam, această zonă din fereastra europeană a Rusiei e vulnerabilă la un atac prin surprindere, fiind prea aproape de graniţe). Ofensiva nebunească a lui Hitler venea în succesiunea jocului periculos pentru Europa de Est pe care Stalin îl jucase cu el, joc rezumat de protocolul adiţional secret din Pactul  Ribbentrop-Molotov. Acolo erau definite, în fapt, graniţele “punctului de presiune” de la poarta Heartlandului din perspectiva relaţiei dintre nazişti şi sovietici: 

„1. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi.

2. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, guvernele vor rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.

3. În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.” 

Zona de ciocnire dintre peninsula europeană dominată de al Treilea Reich şi continentul eurasiatic dominat de sovietici cuprindea aşadar, în viziunea acestora: Ţările Baltice, Polonia, România. 

În mod cu totul neaşteptat, din cele trei puncte secrete de mai sus, ultimul l-a alarmat pe Hitler, convingându-l să se pregătească de atac. Şi asta pentru că, aşa cum avea chiar el să admită, prezenţa ruşilor în Basarabia implica, în fapt, capacitatea acestora de a ajunge fulgerător la Ploieşti, la rezervorul de petrol al Wehrmachtului. Să ne uităm la date şi să numărăm lunile. La începutul lui iulie 1940, înarmaţi cu prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov, ruşii intrau în Basarabia; peste un an, în octombrie 1941, nemţii începeau asediul Sevastopolului. Coincidenţa cu războiul Crimeii e izbitoare: pe 2 iulie 1853 ruşii intrau în Moldova; pe 27 septembrie 1854, englezii şi francezii începeau asediul Sevastopolului. 

În momentul în care, în urma Euromaidanului, Rusia a înţeles că pierde controlul asupra Ucrainei, tot planul său de control limitat asupra Europei de Est prin intermediul barierei Belarus-Moldova-Ucraina-Crimeea a început să se prăbuşească. Moldova este deja, pe jumătate, graţie eforturilor româneşti de a-şi recupera teritoriul istoric, un spaţiu europenizat, deşi încă sufocat de corupţie şi sărăcie; dacă Ucraina şi Crimeea deveneau – pe termen mediu, aşa cum se întâmplase şi în Polonia sau România – bastioane occidentale şi gazde pentru NATO, atunci Rusiei i se prăbuşea, în termenii securităţii sale tradiţionale, peretele vestic în cap. În plus, Marea Neagră devenea, pentru prima data de la greci, o mare controlată de civilizaţia Occidentală dinspre Bulgaria, România şi Ucraina, cu Turcia în rol de actor esenţial, ponderator între NATO şi Islam, şi cu Rusia într-o poziţie mai degrabă secundară. 

Anexarea Crimeii de către Rusia în anul 2014 a reprezentat modul lui Putin de a răspunde acestei crize geostrategice, care ar fi deposedat integral Rusia de un rol în Europa de Est, adică în zona care controlează Heartlandul lui Mackinder. Tot ce va face el pe viitor în Ucraina de Est, în Moldova, în Belarus şi în Caucaz trebuie înţeles în aceşti termeni. Pentru că, extinzând raţionamentul lui Mackinder din “Pivotul istoriei”, elita securizatoare rusă crede în următorul pater noster geopolitic:

„Cine stăpâneşte Crimeea stăpâneşte Marea Neagră;

 Cine stăpâneşte Marea Neagră stăpâneşte Europa de Est;

 Cine stăpâneşte Europa de Est stăpâneşte Heartlandul; 

 Cine stăpâneşte Heartlandul stăpâneşte Insula Lumii; 

 Cine stăpâneşte Insula Lumii stăpâneşte Lumea.”

În consecinţă, în momentul în care a simţit ameninţat controlul asupra Crimeii, Putin a acţionat. “Kremlinul a dovedit că este relativ pregătit să folosească forţele armate. Vestul a arătat că nu este pregătit”, scrie Norman Davies; fapt care, în viziunea lui, “generează o relaţie asimetrică cu Rusia, slabă din punct de vedere militar, dar decisă mental, care se poate aştepta să primească aproape orice vrea”(Dmitri Trenin, Should we fear Russia?, Polity Press, Cambridge, 2016, pag. 26).

Ca şi în cazul celui de-al Doilea Război Cecen, prin care a căpătat practic controlul asupra unei ţări care părea imposibil de stăpânit, Putin şi-a asumat riscuri foarte mari prin anexarea Crimeii; dar, cumva, toate aceste riscuri s-au dovedit constant atent calculate. 

Dmitri Trenin explică foarte corect de ce alege preşedintele rus acest gen de ruletă – rusească, desigur – în momentele cheie ale nenumăratelor sale mandate: “Un lucru pe care Vladimir Putin l-a învăţat din relaţiile lui Gorbaciov şi Elţîn cu Vestul este să nu fie niciodată slab şi să nu pară niciodată slab. “Cel slab este învins”. Chiar şi dacă şansele sunt împotriva Rusiei, Putin loveşte deasupra greutăţii ţării decât să se supună voinţei altora. Cu timpul, Putin a mers mai departe. Sintetizând propria sa experienţă de 15 ani la vârful statului rus, el a concluzionat că, dacă o luptă e inevitabilă, trebuie să loveşti primul. Privind dinspre Kremlin, de-a lungul timpului Rusia a trasat un număr de linii roşii partenerilor săi, pe care aceştia au ales să le ignore. În final, asta a provocat reacţia Moscovei.” (idem, pag. 27).

Putin a observat direct, în calitate de colaborator apropiat al lui Elţîn, drama neputinţei şi chiar a ridicolului unui lider de la Kremlin. Neputinţă în raport cu o armată compromisă în Cecenia; neputinţă în raport cu oligarhii influenţi politic şi mediatic; neputinţă în raport cu Occidentul, aflat într-o situaţie de superioritate zdrobitoare. Orgoliul său de om al KGB nu putea să admită retrăirea eşecurilor lui Elţîn – indiferent de riscuri. În plus, spre deosebire de predecesorii săi, cu aplecări civice mult mai dezvoltate, Putin gândeşte în termenii sistemului securizator rus. Iar acest sistem are tendinţa naturală de a propune soluţiile cele mai ofensive, considerându-se prin definiţie “încercuit”, vulnerabil, atacat.    

Cel mai important spaţiu militar european al următorului secol – dacă Rusia alege în continuare să se considere un adversar al civilizaţiei Occidentale, Creştin-democrate, nu o parte a acesteia – este cel cuprins între Sevastopol, Odessa, Chişinău, Constanţa, Varşovia şi Riga.    

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite