Gabi Firea-i o comoară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabriela Firea FOTO Mircea Merticariu

Autoironia şi un simţ sănătos al propriilor limite sunt calităţi esenţiale în politică. E o realitate foarte recentă: ca faraon, de pildă, era practic imposibil să devii ridicol, publicul neavând acces la imaginea ta decât rarisim, fulgurant şi ultraritualizat. Nu puteai să spui tâmpenii, să n-ai habar care e definiţia corectă a unui „document“, să te împiedici în timpul emisiunii.

Îţi permiteai, cu alte cuvinte, să te iei tot timpul în serios, să vorbeşti numai pentru istorie, să stai încruntat şi plin de propria importanţă. În urmă cu doar două secole, Napoleon încă putea juca fără probleme rolul liderului providenţial, infailibil, deşi era mititel, dolofan, precipitat; azi, presa şi Macron l-ar mânca cu fulgi cu tot. 

Televiziunea, YouTube şi Facebook au schimbat radical situaţia, expunând politicianul unei priviri critice şi ironice permanente. E suficient să adormi o clipă în Parlament: imaginile respective vor fi filmate, postate pe YouTube şi discutate în câteva ore pe toate reţelele de socializare. Ceea ce ai promis în urmă cu ani de zile va putea fi oricând dezgropat şi folosit împotriva ta. Cu reflectoarele fixate aproape în permanenţă asupra lui şi prin efectul instantaneu de multiplicare, şansa unui politician de a-şi cultiva o imagine clasică, statuară, impozantă se apropie de zero. Va face gafe, va fi prins nepregătit, va fi expus atunci când spune baliverne. Ridicolul este aproape inevitabil şi gestionarea sa rezonabilă reprezintă marea provocare a politicienilor de secol XXI. 

Iată de ce autoironia şi capacitatea de a nu te lua chiar atât de în serios sunt esenţiale: măreţ ca Churchill nu vei fi niciodată, însă penibilul îţi va da frecvent târcoale. Şi e important să gestionezi crizele cu o oarecare graţie şi relaxare, asumându-ţi limitele şi erorile, nu năpustindu-te asupra publicului pentru a-i dovedi că tu ai dreptate şi el greşeşte. 

Traian Băsescu şi Sorin Oprescu au fost cei mai abili practicanţi ai speciei autoironice pe scena noastră politică. Oprescu putea să stea patru ani degeaba, fără să înceapă măcar ceva anume pentru Bucureşti; în campanie se lua puţin singur la mişto şi câştiga la pas. Băsescu întorcea alegerile speculându-şi toate necazurile şi plăcerile vinovate: şuviţa şi chelia, ochiul şui, Udrea şi whisky-ul. Cei doi intuiau exact momentele în care nu-şi mai permiteau să mimeze seriozitatea, onestitatea, profesionalismul – şi o dădeau pe glume şi îşi admiteau ştrengăreşte vinovăţia. În contrast cu ei, Emil Constantinescu, un personaj mai moral şi mai consistent, a dispărut rapid de pe scena politică, tocmai pentru că era incapabil să iasă din registrul liderului care pozează pentru istorie, copleşit de propria importanţă. La Năstase şi Ponta vanitatea se amestecă cu simţul ridicolului: se mai suiau în bărcuţă ca să fie împinşi de jandarmii din subordine şi să nu le sinistreze apica pantalonii; mai apăreau cu puşca de vânătoare pe umăr, gata să se măsoare cu ursul; îşi sărbătoreau ziua pe stadion, kimjongun style – dar, în general, au evitat să persiste în penibil. 

Din această perspectivă, Gabriela Vrânceanu Firea este o comoară pentru Opoziţia din România. Fiind lipsită de simţul ridicolului, axată pe o schemă de imagine simplistă, marcată de ambiţie, inflexibilitate şi măreţie de studio, incapabilă să-şi recunoască erorile, alintată de o complicitate a presei care, în timp, se va atenua (aşa cum s-a întâmplat şi cu Năstase sau cu Ponta), neobişnuită să stea în corzi şi având tendinţa să răspundă ţâfnos nemulţumirii publice, Firea este varianta ideală pentru a-i garanta preşedintelui Iohannis un nou mandat în 2019. Ea are calităţi care sunt greu de găsit concomitent la un alt pesedist: 

a. O cifră de încredere ridicată azi (deşi în mod evident forţată, după reţeta uzuală a PSD). 

b. O capacitate fără precedent de a se prăbuşi rapid în sondaje şi de a genera un val anti-PSD major în 2019.

Dragnea, de pildă, nu bifează primul criteriu: are un nivel mediocru de încredere, e penal şi, oricum, cu verdictul din dosarul Bombonica e greu de crezut că va mai putea juca un rol major în 2019. Grindeanu e periculos din cauza celui de-al doilea criteriu: e un pesedist mai prudent, mai aşezat şi mai plimbat prin Occident. Nu are setea de imagine şi de glorie a Gabrielei Firea şi ar comite mult mai puţine gogomănii decât aceasta. 

Din acest punct de vedere – al talentului de a irita publicul informat şi de a-l mobiliza împotriva PSD – nu există pesedist important care să se compare cu Gabriela Firea (Şerban Nicolae, deputatul-mitralieră şi Nicolae Balcalbaşa sunt, totuşi, din eşalonul doi). Hiperactivismul de PR o expune pe Firea unor erori în cascadă: se luptă în şcoli cu Balena Albastră, iritând toţi părinţii care nu acceptă să le fie folosiţi copiii în spectacole politice jalnice, pe bani publici; întrerupe cu cântări cursurile de la Universitate; pune copiii să joace fotbal în parcarea Dali, în mijlocul săptămânii, la ore de vârf, cu mii de maşini împroşcând gaze în jurul lor. Se aruncă uşor la informaţii neverificate (nu sunt cozi la vot în Diaspora, avem dovada) şi la atacuri toxice (Iohannis nu are copii, deci să ne mai scutească). Pe urmă, devine în mod facil o victimă a propriilor bazaconii de campanie, pentru că are reflexul de a oferi presei titluri pompoase, pe care nu are nici cea mai mică posibilitate să le onoreze. Promite 500 de autobuze şi livrează 10. Anunţă transport gratuit, pe urmă tace mâlc. Zice că face bandă specială, distruge traficul cu ea, renunţă, dar promite că va reveni în vacanţa de vară (aiurea, e imposibil) – pentru ca în final să dea vina pe creşterea numărului de maşini. De angajamentul privind o revoluţie a traficului în şase luni se alege praful; e mult mai rău ca pe vremea lui Oprescu, care măcar nu strica lucrurile având pretenţia că face ceva. 

Cu toate aceste date, Gabriela Firea rămâne opţiunea ideală de candidat PSD la prezidenţialele din 2019 pentru a-i garanta lui Klaus Iohannis o victorie cu 60%. Aproape că ţi-ai dori ca prăbuşirea sa din Bucureşti să nu fie atât de gravă precum se conturează în condiţiile în care, într-un an de mandat, Primăria nu s-a ocupat decât de tiribombe de PR, iar Firea – confruntată în premieră cu presiunea publică de a livra fapte, nu cântece şi dansuri – face gafă după gafă, încercând să dea senzaţia că în oraş se întâmplă ceva concret, serios şi palpabil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite