Fascismul stângii

Tocmai când se bucura de un punct şi de la capăt cu noul său guvern, i-a scăpat iar lui Dragnea porumbelul, care şi-a luat zborul ca stafia lui Soros. Ce înseamnă însă repetatul recurs la un mit cu conotaţii antisemite?

Tocmai când presa anglo-saxonă o elogia mai entuziast pe Angela Merkel, ca „lider al lumii libere“, Germania cancelarei păţea la Hamburg marea ruşine. Republica Federală se scufunda într-o debordantă violenţă a extremei stângi. Una, cum nu s-a mai văzut de mult. 

Nu poate fi tragedie mai mare decât să pierzi totul în chiar clipa în care ai câştigat sau eşti pe cale să câştigi potul cel mare. Şi Liviu Dragnea e mare specialist în căderea de la mare înălţime. Pentru liderul PSD astfel de înfrângeri totale au devenit tradiţie. 

Catastrofele cu pricina se produc din varii cauze, ţinând ba de trufie, ba de bucuria de răul altuia, ba de tot felul de neajunsuri pedepsite metafizic.

Nu arareori dezastrul e pregătit politic, iar autorii lui, adesea fascişti, sunt mari amatori de zâzanie şi vrăjmăşie între oameni pe baze etnice sau rasiale sau sexuale. Ca şi de violenţă deşănţată şi debordantă. „Vivere pericolosamente“, traiul periculos, le recomanda Mussolini, inspirat de Nietzsche, adepţilor săi.

Or, nici Mussolini, fost redactor şef, nota bene, al organului central al partidului socialist italian „Avanti“ şi nici filosoful german care l-a inspirat n-ar fi fost ce-au fost în absenţa stafiei aberaţiilor bântuind de la Marx încoace Europa.

Prăbuşirea imperiului comunist acum aproape trei decenii nu i-a venit de hac. Fantoma comunistă nu e doar intactă. E şi din ce în ce mai fascistă.

Doar deznădejdea provocată de avalanşa dezvăluirilor matrapazlâcurilor sale prezumtive şi probabile de prin Brazilia şi Teleormanul Teldrumului l-au propulsat pe Dragnea pe acest drum fără întoarcere.

Altfel cum să explici repetatul recurs la evreul Soros ca explicaţie conspiraţionist-antisemită a tuturor relelor actuale? Că naţionalişti iliberali de factura unui Viktor Orban se prevalează de asemenea gogoriţe made in Moscow, deşi prezintă vădite conotaţii antievreieşti care-i determină pe neonazişti să le îmbrăţişeze fără rest e una. Cu totul alta s-o facă liderul unui partid nominal social-democrat. Şi să mai aibă şi tupeul nemăsurat de a afirma că (socialistul) Soros ar vrea chipurile să-l distrugă nu doar pe el însuşi, ci şi PSD.

Iată de fapt alt mod de a spune că PSD şi liderul său, aşa cum se vede Dragnea pe el însuşi, precum şi partidul pe care îl conduce, se situează la antipodul stângii clasice. Or, ce se află oare la antipodul stângii clasice, a stângii democratice? Naţional-comunismul ceauşist, de pildă. O combinaţie de comunism şi de fascism, de bună seamă. Ori de nazism.

Că Dragnea a coborât într-atât încât, în ciuda avertismentelor repetate ale observatorilor interni si ale partenerilor săi occidentali să încerce să se salveze printr-un mit imund, de factură ceauşistă, cu subtext antisemit, nu se poate datora decât disperării. Doar deznădejdea provocată de avalanşa dezvăluirilor matrapazlâcurilor sale prezumtive şi probabile de prin Brazilia şi Teleormanul Teldrumului l-au propulsat pe Dragnea pe acest drum fără întoarcere, la al cărui capăt, fasciştii o ştiu bine, nu te poţi alege decât cu oprobriul general şi cu o înfrângere definitivă, chiar dacă guvernul Netanyahu, cel condamnat frecvent de Soros pentru naţionalism, se abţine să te certe.

Expert în Holocaust, istoricul american Jonah Goldberg, a cărui familie e originară din Bucovina, a scris la un moment dat o carte identificând paralele tulburătoare între fascism şi stânga americană, intitulată, oarecum înşelător pentru vocabularul european, „Fascismul liberal“. Cel de-al doilea termen semnifică, în accepţie americană, stânga politică.

Doar naivii şi neştiutorii ignorând simpatia care i-a legat pe Hitler şi Stalin dimpreună cu ura lor comună pe evrei şi „plutocraţi“, în speţă pe democraţia liberală, de tip occidental, îşi mai pot imagina că Pactul Ribbentrop-Molotov ar fi fost un regretabil accident al istoriei. 

Naţional-comunismul ceauşist a reeditat buna înţelegere dintre extreme. Mai nou, lumea civilizată se vede cotropită de fascismul stângii care strigă tare „fasciştii“ ori de câte ori conservatorii îndrăznesc să pună la îndoială vreun nou produs de bază al teoriilor şi pseudogândirii politic corecte proprii corifeilor tuturor geniilor staliniste. Că acest tip de fascism nu se lasă ţinut în frâu de nişte simple graniţe e clar. Le traversează, ca atare, vesel. Cu atât mai vesel cu cât fascistul stângii n-are altceva mai bun de făcut, de vreme ce, spre a-l parafraza pe Hayek, n-ar fi el socialist dacă ar înţelege măcar un pic economie.

Dacă n-are habar de ea, înţelege în schimb, de minune, să se prevaleze de cuceririle mult-detestatului capitalism. Care a impus libertatea de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor. Încât de la Atena, Paris sau, cine ştie, Bucureşti, ajunge în doi timpi şi trei mişcări la Hamburg, spre a declanşa în oraşul hanseat, pe marginea summitului G-20, o orgie de violenţe ce nu s-a mai văzut în Europa de la socialismul fascismului sârbesc marca Srebrenica încoace.

În numele revoluţiei, al anticapitalismului şi al antiglobalizării, l-au trecut prin foc şi pară, l-au devastat, prădat şi jefuit, distrugând în special câteva străzi ale unui cartier central.

Alături de grupuri gen Attac şi la adăpostul pretenţiei acestora de a protesta paşnic în contra globalizării, extremiştii de stânga din aşa-numitele „blocuri negre“ au cotropit şi pustiit frumosul oraş de pe Elba de parcă ar fi fost un sat fără câini. În numele revoluţiei, al anticapitalismului şi al antiglobalizării, l-au trecut prin foc şi pară, l-au devastat, prădat şi jefuit, distrugând în special câteva străzi ale unui cartier central.

Se întreabă unii unde-a fost poliţia? Se-ntreabă. Li se răspunde că s-au pregătit vreun an. Halal pregătiri. În ciuda „succesului“ lor desăvârşit, niciun responsabil politic, nici primarul general, ca lider regional, nici cancelara nu-şi asumă vreo răspundere. Ca şi cum devastările ar fi fost produse de-un ciclon imprevizibil, de-o calamitate a naturii, nu de fasciştii stângii, proletari uniţi în carne şi simţiri din toate ţările europene, evaporaţi de pe radarele poliţiei de prea multă atenţie ce li se acordă lui Trump, islamiştilor şi homofobilor de pretutindeni.

Îi mai cocoloşim mult pe aceşti fascişti pentru că sunt ai stângii? A venit timpul să ne uităm un pic mai atent. Şi să iertăm un pic mai greu.

Petre Iancu - Deutsche Welle